Bătrânii lui Beckett - A játszma vége / Sfârșit de partidă la Interferențe, 2016

Tompa Gábor ne-a obișnuit cu montări excepționale din Beckett și Ionesco, în țară și în străinătate, așa încât nu de puține ori numele lui a fost și este asociat cu un solid cunoscător și bun promotor al Teatrului Absurdului. Sensibilitatea sa artistică se află în profundă rezonanță simpatetică și constructivă cu acest gen de teatru, apărut în a doua jumătate a secolului XX. Cântăreața cheală, Noul locatar, Rinocerii, Așteptându-l pe Godot, Ce zile frumoase!, Sfârșit de partidă sunt texte care au stat la baza unor importante spectacole realizate de Tompa Gábor de-a lungul anilor, multe dintre ele fiind premiate. O alchimie specială, magică în esență, se stabilește între stilul, specificitatea scrierilor acestor dramaturgi și cariera sa regizorală.

După un Sfârșit de partidă montat la Teatrul Maghiar din Cluj în 1999, Tompa Gábor aduce la Interferențele din 2016 spectacolul târg-mureșean cu același titlu, realizat cu trupa reunită în Compania Tompa Miklós. Scenografia: Dobre-Kóthany Judit; dramaturgia: Visky András; asistent regie: Nagy Botond. Interpreții, grupați în două cupluri de înstrăinați și marginalizați anemici (după cum întâlnim în alte piese beckettiene) sunt Biró József, distribuit în rolul lui Hamm - bătrânul orb țintuit în scaunul lui cu rotile - și Bartha László în Clov, servitorul lui, pe de o parte și Biluska Annamária alături de Marka Lajos, pe de altă parte, adică Nell și Nagg, corpuri fără picioare înghesuite într-un fel de tomberoane fastuoase. Nici tomberoanele, nici scaunul cu rotile, nici pereții placați până sus cu panouri gri-sidefii nu dau impresia de sordid, nu trimit spre o încăpere oarecare, tomberoane banale sau scaun cu rotile comun. Decorul e scos voluntar din sugestia cotidianului și se înscris în simbolul conceptualizării acestuia. E o metaforă a claustrării destinale. E cadrul sublimat pentru a sugera exilul (în sens camusian) în propria existență a individului. Hamm cere mereu să fie așezat în mijlocul încăperii, ca noul locatar ionescian, e un fel de situare în centrul lumii sale pe cale de prăbușire, de cădere în neant. E o disperare abia murmurată, care vine și din partea celuilalt cuplu, Nell și Negg, ambii claustrați în cilindri, izolați în propria lor singurătate și dramă existențială. Sunt făpturi umanoide pe jumătate cuprinse de frigul morții.

Suplețea decorului asigură translații de sens. La ridicarea cortinei, pe scenă sunt trei movilițe acoperite cu folii sclipitoare. Nimic neguros nu amenință volumetriile bizare așezate pe scenă. Ele pot fi asociate cu movilița în care se afundă treptat Winnie din Ce zile frumoase!, dar nu neapărat. Când servantul Clov ridică vălul de pe lucruri, sub folii apar cele două cilindre cu capace argintii ce par de inox și Hamm în scaunul cu rotile, cu fața acoperită de o pânză șifonată. Când și-o ia de pe față, ochii îi sunt acoperiți cu ochelari fumurii de orb. Acoperiri și descoperiri ale unor destine umane în derivă. Clov, silabă desprinsă din clovn, este un alt schilod ce-și târăște piciorul înțepenit prin încăpere, îndeplinind cerințele stăpânului. În afară de îndeplinirea acestor cerințe, la ce e bun Clov? Ironie sinistră, singurătate devoalată: să-i dea replica. Frica de a rămâne singuri e boala schițată traumatizant a acestor bătrâni nevolnici, față de care Beckett are o slăbiciune deosebită. Scurgerea timpului e eludată din imobilismul generalizat, marcat de neputința care pune stăpânire treptat pe fragilitatea bătrânilor, ființe labile, conturate ca anti-personaje, anti-actanți în retragere din curgerea epică. Conflict nu există deși ele se luptă cu propria lor condiție existențială. Resemnate, dar nu învinse, ființele atinse de decrepitudine privesc spre spectacolul de circ al vieții, al lumii. Hamm întreabă: Cât e ora? Și Clov răspunde firesc și comic: Aceeași ca de obicei. Umorul negru al textului e insinuat în rostire firesc, fără stridențe. Tompa a impus actorilor să respecte austeritatea limbajului, dialogul ce pare o flecăreală să nu alunece în comicării ieftine. Astfel că a reușit un Beckett curat de la un capăt la altul.