Cum se poate vorbi despre o boală atât de complexă și de neînțeles ca Alzheimerul și cum poate fi ea transformată în act artistic, fără a leza, fără a interpreta, fără a simplifica?
Dar mai ales, în ce măsură poți fi obiectiv atunci când este vorba de propria mamă?
Vertij este colaborarea dintre un regizor cu o experiență amplă și versatilă, două coreografe bombă, cinci corpuri dansatoare, când în armonie, când disonant și un scenograf care, în sincron cu sunetul și light design-ul, umplu o scenă goală și o sală arhiplină cu lumini și trăiri sinestezice. Rezultatul este un fractal impredictibil, coerent și de neînțeles, întocmai ca evoluția acestei boli, o evoluție mereu diferită, dar sigură, în care este imposibil de tras linie între ce a fost și ce a rămas dintr-un om. Corpurile dansatoarelor sunt în tensiune constantă, pierzând și agățându-se mereu de un control nesigur.
Coreografele și dansatoarele Vava Ștefănescu și Andreea Gavriliu creează împreună, cooperează ca un corp comun în fiecare moment, și totuși se diferențiază prin energiile individuale. Sunt două părți dintr-un întreg care ar vrea să existe, dar nu mai poate fi reunit. La fel sunt și celelalte trei corpuri dansatoare, care apar și dispar pe nesimțite, dimensiuni fragmentare ale identității în curs de destrămare.
Spectacolul aduce la lumină ceea ce este inexprimabil, ceea ce se ascunde în spatele delirurilor și al conversațiilor frânte, dar pline de poezie pe care vocea lui Marcel Iureș le reproduce: "- De ce are un avion nevoie ca să zboare? - De aripi și puțină bunăvoință."
Scena este mereu inundată de lumină, fie ea o lumină albă, puternică și sterilă de spital sau de lumina de un albastru bolnăvicios a neoanelor care formează o scară de neurcat. În rest, ea vine din boluri umplute cu pietricele strălucitoare, frânturi de amintiri sau fixații în care dansatoarele se scufundă, pe care le consumă și de care se lasă consumate. Și din cuburile de gheață care năvălesc, alunecoase și reci, din care protagonistele încearcă să construiască o realitate - un pat, un drum, ceva confortabil - fără a reuși.
Cuvântul vertij ar sugera în mod obișnuit o spirală descendentă, dar spectacolul lui Măniuțiu descrie o formă mult mai complexă, de necuprins în tri-dimensionalitate. Timpul, spațiul, amintirile, relațiile cu ceilalți și cu propria identitate sunt prezente și în același timp estompate într-o confruntare deja pierdută.
