Eu însumi mă comport ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, chiar dacă acum înţeleg de ce primeam aseară SMS-uri cu "eşti viu?", aşa cum primeam, în noiembrie 2004, la câteva minute după cutremur. Şi ştiu acum şi unde mergeau zecile de salvări pe care le-am văzut aseară, una după alta, pe la Universitate. Mi-am reluat, deci, şi eu activităţile, cu toate că orice lucru, pe care încep să îl fac, pare destul de inutil. De pildă, am de scris nişte cronici de teatru, dar, cumva, ştiu că oricine ar citi - dacă ar mai exista cineva în ţara asta, care să vrea să citească cronică de teatru în ziua de 31 octombrie 2015 - s-ar uita printre rânduri. Ar fi cu gândul în altă parte. Chiar dacă ar da like, like-ul ar fi de o complezenţă tristă.
N-am de gând să dramatizez, pentru că oricum nu poţi dramatiza o stare care e gata tragică, depăşind de mult graniţele unei drame. Dar cred că e genul de moment, rar în istoria noastră, în care toată ţara gândeşte la fel. Sau are în cap acelaşi lucru, care revine din ce în ce mai obsedant, pe măsură ce timpul trece şi lucrurile se aşează. Toţi simţim pe limbă un uriaş dezgust faţă de miserupismul instituţiilor care acordă, la plezneală, autorizări de funcţionare; toţi suntem indignaţi până la os faţă de controalele făcute pe fugă, acolo unde ar fi trebuit să fie temeinice; toţi îi oferim o înjurătură cu haznă lui Oprea, căruia brusc îi pasă de morţi; toţi am vrea ca măsurile de prevenire să fie luate înainte de catastrofă, nu după; toţi am vrea ca tinerii ăia să nu fi murit sau să nu fi rămas, mulţi dintre ei, cu feţele distruse pe viaţă. Iar Ponta poate decreta cât doliu naţional vrea: nu văd pe nimeni întreg la cap să-i mai ardă de tâmpenii citadine, azi.
Chiar dacă lucrurile par să fie la fel ca înainte, ele de fapt nu vor mai fi. Aşa cum nici tăierile de copaci nu mai sunt ce-au fost, ca să-i citez pe nostalgicii care încă au conturi grase din defrişări, aşa cum nici căutătorii de aur nu mai calcă la fel de stăpânitor pe la noi, tot aşa nici părinţii din România nu vor mai sta liniştiţi, când copiii lor vor ieşi în oraş. Şi nici nu cred că vom mai auzi, în viitorul apropiat, pe vreunul care să sufle vreo aluzie, măcar, la aşa-zisa lipsă de profesionalism a cadrelor medicale din spitale şi SMURD.
Se va lăsa, sper, cu puşcărie pe ani grei, de la vlădică la opincă, acolo unde vina s-a împărţit deja în mod natural. Cât despre noi, cei care privim cu admiraţie tăcută cozile donatorilor de sânge, în timp ce ne pregătim să ieşim, probabil, la o bere, pot să spun că suntem spectatorii unui fenomen care n-ar trebui să se repete nici măcar în vis.
Iar mâine, Doamne Iisuse, e chiar Ziua Morţilor.
Notă: Textul acesta este un urlet de revoltă şi de părere de rău, materializat în scris, faţă de tragedia petrecută la Club "Colectiv", în seara de 30 octombrie 2015, în Bucureşti.