E imposibil să eviţi evidenţele. Filmul ăsta nu prea putea fi comentat altfel decât prin prisma subiectelor sale. Noaptea tragediei de la Colectiv. Anchetele Gazetei Sporturilor care, demascând, de pildă, diluarea atroce a dezinfectanţilor folosiţi în 2.000 (două mii) de săli de operaţie, explică apariţia infecţiilor nosocomiale, responsabile pentru aproape jumătate dintre cele 64 de decese. Putreziciunea sistemului de sănătate. Scurtul mandat de ministru al lui Vlad Voiculescu, omul care a încercat să scormonească, de la vârf, un sistem putred. Reacţia iniţială, din primele ore şi zile, a oficialităţilor de atunci, conform cărora România are tot ce-i trebuie pentru a-i trata pe toţi cei răniţi. Printre alţii, ministrul sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, prim-ministrul, Victor Ponta, şeful departamentului pentru situaţii de urgenţă, Raed Arafat, managerul Institutului Naţional de Boli Infecţioase, Adrian Streinu-Cercel, preşedintele Societăţii Române de Microbiologie, Alexandru Rafila. Întâmplător sau nu, ultimii trei ne asigură şi azi că România are tot ce-i trebuie în caz de epidemie de coronavirus, conform observaţiei făcute de Narcis Hogea şi de Tolo la discuţia cu publicului ce a urmat proiecţiei de luni seară (24 februarie 2020), de la Elvira Popescu.
Printr-o serie de proiecţii în ţară în prezenţa echipei, prin lansarea simultană în zeci de oraşe, prin difuzarea, la final de martie 2020, la HBO, printr-o caravană ce va porni din nou prin ţară spre vară, producătorii şi distribuitorii încearcă să ducă filmul către un număr cât mai mare de oameni pe care să îi determine, la finalul proiecţiei, să vorbească. Dacă pot. Să mărturisească, să întrebe, să asculte. Să nu plece. Dacă pot. Să nu plece afară. Să nu plece să urle, să nu plece să uite.
În colectiv, avem şansa să îi vedem. Câţiva jurnalişti şi un om aflat în demnitate publică (politician, cum s-ar zice). Câţiva medici, câţiva oameni din aparatul administrativ al sistemului medical, câţiva colaboratori apropiaţi ai ministrului Voiculescu. Ţine de fiecare privitor să încerce să înţeleagă: sunt ei parte dintr-un sistem misterios ce încercă să submineze demnitatea naţională, sunt ei nişte dulci naivi care au senzaţia că se pot bate cu balaurul atotputernic, minţindu-se că pot schimba ceva sau sunt nişte oameni care, pe bază de curaj, competenţă, solidaritate şi încredere, îşi trăiesc viaţa profesională căutând adevărul şi sperând să schimbe raportul de forţe bine-rău din lume în favoarea primului?
Ţine de noi să înţelegem şi apoi să acţionăm în consecinţă în fiecare zi a vieţilor noastre. Oricât de lozincard ar suna. Ţine de noi să alegem dacă întoarcem capul când lângă noi se întâmplă răul sau încercăm să îl oprim. Ţine de noi să ne auto-educăm şi apoi să ne educăm copiii să le pese de ceilalţi şi de ei înşişi în egală măsură şi să facă din empatie valoarea socială supremă. Ţine de noi să ne cerem să ne susţinem empatia cu efort, cu inteligenţă, cu nuanţare (de exemplu, fiind capabili să discernem între reporterul de teren Antena 3 care îl chestionează, just şi relevant, pe ministrul Voiculescu şi duo-ul Gâdea-Badea de la acelaşi organism de presă).
Se spune ca filmul are o problemă pentru că, de la momentul turnării sale (2016) până la cel al lansării (2020), Vlad Voiculescu a făcut pasul de la politician tehnocrat la politician membru de partid, potenţial candidat la alegerile din 2020. Şi că, prezentându-l in cheie mai degrabă favorabilă, colectiv i-ar cam face campanie electorală. E foarte specială capacitatea pe care o avem de a ne plânge non-stop de politicieni şi, în acelaşi timp, de a înălţa mental un zid din ce în ce mai înalt între noi şi politicieni.
Ni se pare, aşadar, de necrezut ca un non-dinozaur să activeze în viaţa politică. Dacă, prin extraordinar, asta se întâmplă, fie devenim ultra-suspicioşi, fie ne ridicăm nivelul de exigenţe până dincolo de nori, fie îl detestăm pur şi simplu că "s-a dat cu ăia". Mă rog, mai nou există şi cei care îl transformă pe acest element ieşind din ordinarul politicii în Mesia. colectiv ne prezintă un Vlad Voiculescu mânat de bune intenţii, măcinat de dileme, frustrat de neputinţă, păstrându-şi firescul umanităţii de-a lungul mandatului. Dacă e suficient pentru a-l vota în 2020, e cu totul altă discuţie. Pe care, e drept, ar trebui să o purtăm cu ochii larg deschişi, neinventând pentru Vlad Voiculescu şi pentru alţii, puţini, asemenea lui, condiţii de eligibilitate infinit superioare celor pe care le imaginăm pentru contracandidaţii lor.
La puţină vreme după relansarea Balanţei lui Lucian Pintilie, trioul Tolontan-Neag-Luţac are ceva din ardoarea, inconştienţa, nervozitatea şi spiritul de rebeliune & responsabilitate & libertate al duo-lui Nela-Mitică. Pe cât de legitimă e întrebarea adresată din public la multe proiecţii "Ce fel de oameni sunt cei care pot face grozăviile demascate de anchetele gsp?", pe atât de legitimă e admiraţia pentru sursele anchetelor. Cât despre jurnalişti, probabil că replica pe care Tolontan i-o oferă lui Mircea Badea în cadrul discuţiei purtate la Antena 3, privind scopul publicării articolelor pe tema Hexi Pharma, le rezumă cel mai convingător activitatea şi raţiunea din spatele acesteia. Acea replică şi acel cadru cu Tolontan şi Neag stând pe treptele din faţa ICECHIM după ce au aflat ca una dintre substanţele active din dezinfectanţi era diluată de peste 10 ori.
Focalizând asupra eroilor: viteza uluitoare cu care s-a răspândit focul de la artificii pe tot tavanul şi pe pereţi în noaptea aceea, ceşcuţa aceea de ţuică fiartă golită de Narcis Hogea pe mormântul lui Alex într-o zi de Crăciun, iconiţa de lemn de pe biroul lui Tolo, chipul lui Tedy Ursuleanu ce străbate filmul asemeni bărbatului anonim din Dekalog-ul lui Kieslowski, deruta lui Voiculescu ascultând grozăviile, adesea de neimaginat, din felurite spitale.
Apoi, liniştea care se lasă după proiecţie. Amestecul de revoltă şi lacrimi, tremurul mâinilor, vocile care, în ciuda emoţiei, formulează întrebări, încearcă răspunsuri. Frigul nopţii, imagini care nu se şterg şi o stare cretină pe care n-are nici un sens să încerci să o descrii.