Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  colectiv

Plaga unui sistem medical corupt - colectiv


Radio Cluj, februarie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Era sîmbătă dimineaţă. Mi-amintesc că adormisem devreme cu o seară înainte şi nu ştiam ce s-a întîmplat. A doua zi, ştirile despre incendiul de la clubul Colectiv m-au lovit în moalele capului. Proporţiile dezastrului au fost încă de la început similare unei catastrofe fără precedent. O asistentă medicală care a acordat primul ajutor vorbea despre un adevărat carnagiu.

Primele imagini legate de Colectiv, numărul morţilor şi răniţilor, relatările supravieţuitorilor, tonul folosit, toate te înfiorau. În mediul online emoţia a atins cote greu de imaginat, oamenii îşi căutau disperaţi prieteni sau rude care fuseseră în club şi despre care nu aveau veşti, se făcea apel la donare de sînge. Derapajele care condamnau victimele şi îi catalogau drept "rockeri satanişti care s-au dus acolo să se distreze de Halloween" au fost puţine şi taxate imediat. Era multă revoltă, dar şi multă decenţă în durerea acelor prime ore de după tragedie.

O parte a presei credea (şi încă mai crede) că publicul vrea senzaţionalul cu orice preţ. Oameni simpli, fără legitimaţie de ziarist, au dovedit că ştiu mai mult jurnalism decît acea parte a presei şi au rugat să nu mai fie postate imagini care pot afecta emoţional. Alţii au făcut apeluri la solidaritate: fără să aştepte ajutorul statului, al vreunei instituţii sau al vreunui minister, s-au mobilizat pentru a-i ajuta pe cei cinci copii orfani ai unei femei care muncea în Colectiv şi a pierit în incendiu.

Acel prim impuls, încercarea fiecăruia de a se implica, faptul că oamenii au mers în faţa clubului să aprindă o lumînare, reacţia, empatia, lipsa de indiferenţă ce caracterizează de obicei societatea românească au fost marele cîştig al acelor prime ore şi zile de după Colectiv. Poate părea cinic să vezi părţi bune într-o tragedie, dar la un nivel mai profund asta a făcut Colectiv: ne-a smuls, pentru o vreme, din apatie. Ce a urmat după a fost, dintr-un punct de vedere, chiar mai grav şi mai brutal decît incendiul propriu-zis.

În documentarul colectiv, regizorul Alexander Nanau re-face filmul primului an de după incendiu. La început sînt prezentate succint faptele: în seara zilei de 30 octombrie 2015, în timpul unui concert al trupei Goodbye to Gravity, în clubul Colectiv, care funcţiona legal, are loc un incendiu în urma căruia îşi pierd viaţa 27 de oameni, fiind răniţi alţi 180. Au loc proteste de stradă, guvernul social-democrat îşi dă demisia. Filmul se va încheia, rotund, cu momentul cîştigării alegerilor de către PSD, la finalul lui 2016.

În zilele şi săptămînile ce au urmat incendiului, alţi 37 de oameni răniţi mor după ce s-au infectat în spitale din cauza ineficienţei substanţelor folosite pentru îndepărtarea agenţilor patogeni. Asta a şocat atunci, asta te loveşte în plex şi acum, în debutul filmului: sînt mai multe victime decedate în spital decît cele care au pierit în flăcări. Şi o parte din oamenii aceia nici măcar nu aveau răni majore: unii erau arşi pe 10% din suprafaţa corpului, potrivit unor medici care apar în documentar, aveau toate şansele să scape; cu toate acestea ceva - sau cineva - i-a omorît.

Mi-a fost teamă de ce voi vedea în colectiv. Mi-era frică de imagini, credeam că mutilarea fizică va fi greu de privit. S-a dovedit că greşisem. Secvenţele tari din punct de vedere vizual sînt puţine (secundele în care focul cuprinde tavanul clubului şi deruta celor de dinăuntru sînt copleşitoare şi acum, la mai mult de 4 ani distanţă!); ce te cutremură mai tare sînt însă cuvintele ce descriu catastrofa de după incendiu.

Regizorul a ales să spună povestea altfel. În colectiv, este şi nu este vorba despre victime sau despre supravieţuitori. Alexander Nanau face documentar observaţional. Intră în culisele unor dezvăluiri care au cutremurat opinia publică. Urmăreşte echipa jurnaliştilor de la Gazeta Sporturilor (Mirela Neag, Răzvan Luţac, Cătălin Tolontan) care au dezvăluit că substanţele biocide utilizate în 350 de spitale şi în sălile de operaţii din România, produse de firma Hexi Phama, erau diluate de peste 10 ori şi nu aveau cum să-i protejeze pe pacienţi de infecţii. În loc să omoare virusurile şi bacteriile, ne omorau pe noi. Iar acest lucru a fost posibil cu complicitatea autorităţilor, care fie nu au ştiut, fie au ştiut şi au tăcut. Sau, mai rău, ne-au minţit.

Ministrul Sănătăţii de atunci, Patriciu Achimaş-Cadariu (venit în fruntea ministerului din interiorul sistemului medical, din funcţia de director al Institutului Oncologic din Cluj), se bîlbîie cînd e întrebat despre dezinfectanţi, reprezentanţii statului dau asigurări că nu e nici o problemă, marii arşi nu sînt lăsaţi să fie transportaţi la spitale din străinătate căci "sînt trataţi la noi la fel de bine ca în Germania". Toate aceste idei sînt readuse pe ecran prin intermediul conferinţelor de presă de la acea vreme, prin buletine de ştiri televizate, prin vorbele supravieţuitorilor şi părinţilor victimelor.

După ce în prima parte a filmului acţiunea urmăreşte în principal modul în care echipa ziariştilor de investigaţie documentează subiectul bombei de presă legată de Hexi Pharma (îi vedem efectiv pe jurnalişti la lucru, pe teren sau în redacţie, dînd telefoane, încercînd să pună informaţiile cap la cap, discutînd cu surse care sînt dispuse să facă dezvăluiri din interiorul sistemului medical), în partea a doua documentarul se concentrează (poate puţin cam mult) pe figura nou apărută la minister şi care la prima întîlnire cu jurnaliştii se prezintă simplu: "Eu sînt Vlad!".

Eforturile lui Vlad Voiculescu (venit din afara sistemului, fost ONG-ist în domeniul drepturilor pacienţilor) de a înţelege cum merg lucrurile şi cum poate reforma sistemul medical şi concluzia lui tristă că 90% din minister este putred acaparează filmul. Disputa lui cu Gabriela Firea nu cred că îşi avea locul în montaj şi înclină uşor miza filmului într-o zonă un pic prea politizată. În unele secvenţe ce îl au drept protagonist pe Vlad Voiculescu, singurul element care ne mai aminteşte că vedem un documentar despre Colectiv este portretul lui Tedy Ursuleanu (supravieţuitoare a tragediei) aflat pe unul din pereţii biroului ministrului sănătăţii.

Alexander Nanau pierde emoţia iniţială a demersului său şi are tendinţa de a influenţa spectactorul prezentînd un om politic drept un erou. Nimeni nu neagă bunele intenţii ale regizorului (şi nici ale lui Vlad Voiculescu) de a arăta cît de greu e să urneşti ceva în angrenajul statului şi să îndrepţi greşelile, dar un om politic nu face nimic special atunci cînd lucrează în interesul cetăţeanului. Asta e menirea lui. Într-un fel (dar cu alte mijloace), asta face şi jurnalistul: caută adevărul şi îl spune. Cu orice riscuri. Aceasta îi este meseria. Nu e un salvator sau un justiţiar pe cal alb.

Oamenii din interiorul sistemului medical care au ales să nu mai tacă şi care spun în film "Noi nu mai sîntem oameni, ne interesează doar banii"; medicul Camelia Roiu, care a făcut publice imaginile cu viermii care colcăiau pe un pacient de la Spitalul de Arşi din capitală; povestea ei despre personalul care acoperă feţele bolnavilor cu un cearceaf ca să nu îi mai vadă, demnitatea suferinţei lui Tedy Ursuleanu, acestea sînt actele de curaj pentru care merită să vedeţi colectiv. Ei sînt adevăraţii eroi, aceste personaje care au ieşit în faţă şi care în film rămîn parţial anonime - poate nu era o idee rea să le apară numele în dreptul lor pe ecran, pentru cei care nu consumă ştiri în mod frecvent (cine e familiar cu domeniul presei le recunoaşte, dar publicul tînăr care merge la cinema să vadă filmul nu ştiu dacă a auzit de ele).

colectiv nu este perfect. Dar poate asta contează mai puţin. Important este că e un film mai mult decît necesar. Arată din interior efortul unor jurnalişti de a investiga un subiect în care erau implicaţi medici, directori de spitale, oameni de afaceri, servicii secrete şi de a dezvălui această caracatiţă a minciunii generalizate. Demonstrează, documentat, cît adevăr conţine expresia "corupţia ucide". Ne smulge, pentru aproape două ore, din apatie. Marele lui merit este că nu e patetic şi nu abuzează de sensibilitatea celor afectaţi direct de trauma incendiului. Face apel însă la sensibilitatea şi spiritul civic al fiecăruia dintre noi: cum am permis să se întîmple aşa ceva şi de ce au fost atîţia care au închis ochii la abuzuri şi lipsă de umanitate? Cine ne garantează că un nou scandal de tipul Hexi Pharma nu se poate repeta? Cine îi poate promite, acum, în 2020, unui pacient internat într-un spital din România că nu iese mai bolnav decît a intrat? colectiv nu pune aceste întrebări. Dar, în liniştea apăsătoare ce se aşterne peste publicul din sala de cinema după finalul proiecţiei, cred că orice spectator le rosteşte în gînd.

colectiv va avea premiera în cinematografele din România în 28 februarie 2020.




 Toate articolele despre colectiv


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Anca Mureşan


Alte articole

 Înainte şi după colectiv, Manu Anghelescu
 O ceaşcă, o icoană, un chip - Colectiv, Mihai Brezeanu
 Apel către toate instituţiile de spectacol din România, Mihai Brezeanu
 Stop-joc, Florian-Rareş Tileagă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer