De azi, eu unul renunţ să mai stau cu capul în mâini în faţa laptopului, citind feed-uri despre morţi, spitale şi vinovaţi. În curentul ăsta de doliu şi resetare naţională, voi face un pas în spate şi vă voi aminti că pauzele fac bine. Eu însumi fac una, scriindu-vă, începând de azi, despre nişte spectacole din FNT 2015, care mi-au rămas în minte. Sunt titluri care, cum-necum, şi-au făcut loc printre gândurile mele şi m-au convins să scriu despre ele, într-o perioadă în care arta pare să fie un subiect dintr-o altă galaxie.
De fapt, mi-era teamă că dacă trec prea multe zile şi nu scriu nimic despre FNT (scrisul fiind un fel de descărcare de gânduri), va fi un talmeş-balmeş în mintea mea, o amestecătură de personaje, scenografii, poveşti, muzici, etc. M-am înşelat. Unele dintre spectacole - iar azi voi începe cu unul foarte puternic, adică Tihna al lui Radu Afrim - sunt excepţii. Pe măsură ce trec zilele, detaliile lor devin tot mai clare, mai aşezate, ceea ce, din punctul meu de vedere, spune multe despre calitatea lor. Iată, mai jos, o scurtă analiză a acestui bizar, epuizant spectacol al lui Afrim, cu scoaterea în evidenţă a celor mai definitorii puncte forte / puncte slabe, aşa cum s-au simţit ele din fotoliul de spectator. Şi sper, la finalul acestui text, să vreţi să-l vedeţi şi voi, la el acasă, adică la Târgu-Mureş.
Tihna. Un spectacol anti-tihnă, marca Afrim
Povestea din Tihna, construită după romanul Tihna şi piesa Mama mea, Cleopatra (ambele scrise de Attila Bartis), e scrisă pentru scenă în aşa fel încât să reziste prin scenografie şi personaje, să respire prin scenografie şi personaje, să transmită prin scenografie şi personaje. Îmi cer scuze dacă mă repet, dar totul, aici, se reduce la sensul obiectelor, la fizionomii, la replici, la orice lucru care separă sau uneşte personajele. Iar această poveste cu personaje îl are în centru pe Andor, un tânăr a cărui viaţă se consumă între posesivitatea bolnavă a mamei - fostă actriţă, acum senilă, torturată de remuşcări pentru alungarea propriei fiice - şi iubirea vulcanică pentru Eszter. E o captivitate între extreme, marcată de şantajul psihologic, de-a dreptul devorator al mamei şi de îndrăgostirea de o fată care parcă se evaporă la orice îmbrăţişare. Însă dominaţia feminină asupra lui Andor nu se opreşte aici. Din când în când, povestea e traversată de Éva, o femeie ageră, cam necioplită dar onestă, a cărei sexualitate feroce îl confruntă pe Andor cu spaimele lui legate de sine, de femei, de familie. Peisajul feminin e completat atât de prostituata oraşului, care-i oferă lui Andor clipe de iluzorie recuperare a masculinităţii, cât şi de Jolika, o barmaniţă la vreo 50 de ani, a cărei idilă din tinereţe injectează în capul lui Andor un amestec de confort şi nelinişte. Dincolo, apoi, de toate aceste instanţe feminine, persistă figura lui Judit, sora lui Andor - exilată în străinătate, în urma unui denunţ al mamei la poliţia secretă -, a cărei absenţă e adusă în scenă fragmentat, prin pomeniri ocazionale, prin remuşcările mamei, prin reproşurile lui Andor.
Nu ştiu dacă v-aş putea spune, în cuvinte puţine, cum arată şi se mişcă spectacolul lui Afrim, având în vedere că povestea e construită din intensităţi şi energii, mai mult decât din acţiune. Ce vă pot spune, încercând să descriu acest spectacol printr-o frază, este că Tihna atinge acea zonă de distrugere umană, de gol pe care o mai poate atinge, probabil, un film abstract sau o fotografie sepia, cu nuduri în întuneric. Din punctul meu de vedere, Afrim a făcut tot posibilul pentru a reduce o încărcătură narativă enormă, din punct de vedere literar, la dimensiunile unui spectacol care, deşi durează trei ore, parcă durează cinci. E o înghesuire cu compromisuri, cu pierderi de conţinut, cu slăbiri de sens, cu unele scurtcircuite între elemente de decor, de istorisire, de joc scenic, de situaţii care par puse acolo şi atât, trimiţând la sensuri care sunt greu de descifrat sau imposibil de descifrat fără o lectură prealabilă a textelor de la care a pornit spectacolul... Cu toate astea, ritmul este inevitabil romanesc, ca întotdeauna când în spatele spectacolului se află proză, iar felul în care Afrim leagă fraza lungă şi monologul masiv de mişcarea în scenă, de coregrafia grupurilor, de relaţia între actor şi decor, ţine de acea plăcere pentru feeling pe care doar cei care au mai văzut "afrime" o pot înţelege. Să v-o explic, de la tastatură, ar fi un demers ultra-subiectiv; ar fi ca şi când aş încerca să vă explic ce gust are vinul meu din curte, pe care doar eu îl cunosc.
Spuneam, mai sus, că Tihna e un spectacol care, pe măsură ce trece timpul, se aşează din ce în ce mai bine în minte. Ei bine, motivul pentru care nu veţi uita, ci din contră vă veţi aminti tot mai clar detalii din spectacol ţine de felul compact în care Afrim l-a construit, făcând ca efectul lui să fie uşor de găsit în memorie. Ceea ce nu e totuna cu "uşor de povestit". Tihna, ca orice alt "afrim", nu se păstrează rece în memorie, ci cald. Poate n-o să vă amintiţi neapărat toată povestea, dar o să vă vină în cap tot felul de stări, replici, faze, detalii de faze, bucăţi de muzică şi un feeling general de poveste bine pusă cap la cap, bine scrisă. Tihna, ca discurs despre ratare şi conştientizare a ratării, este, la toate nivelurile, eseu. Eseu scenografic, ca spaţiu de ruină, de izolare alienantă, de ruptură a lumilor, de înghesuire a secretelor în sertăraşe. Eseu muzical psihedelic, dar şi eseu fotografic. Şi, mai ales, eseu caracterial, cu personaje atât de urâte pe dinăuntru şi pe dinafară, încât stârnesc duioşie, devenind, parcă, frumoase în grotescul lor. Şi ştiu că toate spectacolele lui Afrim seamănă între ele, ba unele par chiar gemene ca vibe, ca limbaj, dar cred că Tihna se apropie cel mai mult de Inimi cicatrizate şi Boala familiei M. Şi e unul din marile spectacole de Afrim.
Vă recomand acest spectacol. Cu toate micile lui abuzuri de grotesc scenic, de lentoare, prin care se ratează profunzimea unor momente, spectacolul este excepţional. Dar, atenţie, dureros. De fapt, n-are cum să vă tihnească Tihna; tot ce e mai gol şi neliniştitor în relaţia dintre fiu şi mamă, iubit şi iubită, localnic şi comunitate apare aici la cote care nu vă vor lăsa indiferenţi. Nu cred c-am mai văzut, în ultimii ani, vreun spectacol care să-şi contrazică atât de mult titlul. Şi iertată să-mi fie laudele în exces, dar e genul de spectacol care generează entuziasm.
Autor: Attila Bartis
Regie, dramaturgie, muzică: Radu Afrim
Decor: Adrian Damian / Costume: Márton Erika
Distribuţie (parţial): Bányai Kelemen Barna; B. Fülöp Erzsebet; Kiss Bora
Producţie: Teatrul Naţional Târgu-Mureş, Compania "Tompa Miklós"
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti