Vladimir Horowitz redescoperit
Vladimir Horowitz s-a stins din viaţă pe 5 noiembrie 1989; avea atunci 86 ani. Nu-mi dau seama cum l-aş putea descrie mai bine pe Vladimir Horowitz pentru cei care astăzi au sub 30 ani şi, cred, ştiu destul de puţine despre acest pianist genial care a marcat inconfundabil arta interpretativă a secolului XX. Poate ca pe un soi de Liszt al secolului XX? Ca pe pianistul care a avut una dintre cele mai îndelungate cariere? (şi-a finalizat ultimul disc cu doar 4 zile înainte de a muri, a susţinut ultimul recital în 1987, când avea 84 ani). Ca pe pianistul cu una dintre cele mai ample discografii din istorie? Ca pe pianistul care prefera să cânte de obicei duminica după-amiaza, pentru că avea convingerea că atunci publicul este mai atent decât într-o altă zi a săptămânii? (ceea ce e posibil să fie, de fapt, foarte adevărat).
Alături de Arthur Rubinstein, Dinu Lipatti, Wilhelm Kempff, Serghei Rahmaninov, Vladimir Horowitz cred că rămâne unul dintre cei mai mari pianişti ai primei jumătăţi de secol XX, dedicat în mare măsură interpretării lucrărilor semnate de compozitori romantici (rămâne, de exemplu, legendară versiunea lui pentru Sonata de Franz Liszt). Un pianist legendar care suscită enorm de mult interes şi astăzi: şi pentru cei care ştiu de ce atât de apreciat Horowitz, cât şi pentru cei care nu ştiu, dar sunt curioşi să afle. Pentru toţi aceştia, este o ştire importantă că înregistrarea unui recital susţinut pe 26 octombrie 1986 la Chicago de Vladimir Horowitz a fost descoperită în arhiva postului de muzică clasică WFMT şi apare pe un disc lansat de Deutsche Grammophon pe 13 noiembrie 2015.
A fost un recital cu semnificaţii speciale: Vladimir Horowitz a ales ca acel recital să fie cadoul său pentru oraşul în care susţinuse până atunci aproape 40 de recitaluri şi a acceptat ca recitalul să fie transmis în direct la radio. Înregistrarea recitalului a mai fost difuzată apoi o singură dată şi a rămas uitată în arhive, până când a fost redescoperită în 2014 şi transmisă casei Deutsche Grammophon, cea care a mai publicat, de exemplu, şi înregistrarea ultimului recital susţinut de Vladimir Horowitz - pe un disc apărut în 2008.
A fost un recital amplu, care vorbeşte încă o dată despre calităţile excepţionalului Horowitz. Iată programul: două sonate de Domenico Scarlatti, două piese şi o sonată de Mozart, două studii de Aleksandr Skriabin (Horowitz i-a cântat lui Skriabin însuşi când era copil), Arabesca op.18 de Robert Schumann, Sonetul după Petrarca şi Soiree de Vienne nr. 6 de Franz Liszt, o mazurcă şi un Scherzo de Chopin. Pe cele două discuri ale acestui album regăsim şi cele două bisuri care au încheiat recitalul, precum şi două interviuri cu Horowitz, unul din 1986, altul din 1974.
Deci, un adevărat document de istorie, însă şi un album care vorbeşte despre pasiune, emoţie, fragilitate şi talent într-o lume care sper să mai pună preţ pe aceste calităţi.
Alice Cooper şi Prokofiev
"Compozitorii de muzică clasică sunt încă mai nebuni decât mine" declara recent Alice Cooper. Într-adevăr, şocant dacă te gândeşti că vine din partea lui Alice Cooper, unul dintre cei mai cunoscuţi rockeri din zona heavy metal, preocupat să şocheze cu orice preţ (chiar aruncând cu găini în public de pe scenă!).
Alice Cooper este starul de pe un nou album cu Petrică şi lupul de Serghei Prokofiev, această lucrare muzicală din 1936 dedicată copiilor. Alice Cooper narează o versiune contemporană a poveştii, gândită pentru copii de 5-8 ani care trăiesc în era tehnologică (apropo, există un album muzical, sub formă de fişiere audio sau CD, dar şi o aplicaţie pentru ipad interactivă). Şi se poate auzi muzica lui Prokofiev, interpretată de Orchestra de Tineret a Germaniei, dirijor Alexander Shelley, dar şi fragmente muzicale din alte piese aparţinând repertoriului clasic. Ce se poate asculta este de fapt un fel de teatru radiofonic, un monolog acompaniat de muzică foarte bine aleasă. Şi combinând şi cu aplicaţia în care copiii pot să interacţioneze cu personajele, alegând corect temele muzicale, cred că rezultă un instrument numai bun pentru a-i atrage pe copii către muzica clasică.
Mi se pare lăudabil şi faptul că staruri din alte zone muzicale decât cea clasică aleg să susţină într-un fel sau altul muzica clasică. Iar un proiect de tipul celui realizat de Alice Cooper cred că are mai mult impact pentru promovarea muzicii clasice decât prezentarea unei opere rock cu acompaniament orchestral clasic (mă gândesc la Quadrophenia lui Pete Townshend, lansată tot în 2015). Acest disc poate fi ascultat online în cadrul campaniei Votează discul de muzică clasică al anului 2015.
Janine Jansen interpretează Brahms şi Bartok
Am văzut-o prima dată pe o scenă românească în septembrie 2015, când Janine Jansen a apărut în cadrul Festivalului Enescu şi a încântat (fără să exagerez) cu interpretarea ei pentru Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră de Bela Bartok, realizată alături de Orchestra Regală Concergebouw din Amsterdam, dirijată de Andris Nelsons.
Janine Jansen: o violonistă olandeză considerată o super-vedetă a muzicii clasice actuale, cea care a înregistrat albumul care rămâne cel mai bine vândut şi în prezent pe itunes (Concertele Anotimpurile de Vivaldi, apărute şi în colecţia "Dilemei vechi" dedicată tinerilor celebri din Festivalul Enescu 2015). O violonistă puternică şi fragilă în acelaşi timp, introspectivă şi totuşi, strălucitoare, o vedetă fără aere de vedetă, o femei e frumoasă care, pur şi simplu, cântă excepţional la vioară.
Janine Jansen a lansat în 13 noiembrie 2015 cel mai nou album al ei, pe care regăsim acelaşi Concert nr. 1 de Bartok pe care l-a cântat şi la Bucureşti în septembrie 2015, alături de unul dintre cele mai importante concerte pentru vioară şi orchestră din întreaga literatură dedicată acestui instrument: impunătorul concert de Brahms, pe care doar acum, după ce a depăşit 35 ani, Jansen s-a încumentat să-l abordeze pe disc.
Cele două concerte au fost înregistrate în concerte live: Concertul de Brahms, alături de Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma, cel de Bartok, cu Orchestra Simfonică din Londra, sub bagheta acelaşi dirijor, Antonio Pappano, admirat şi la Bucureşti, la precedentele lui apariţii în Festivalul Enescu, pentru pasiunea pe care o insuflă viziunii sale interpretative.
Aşa că pentru cei care vor să conserve amintiri frumoase din Festivalul Enescu 2015, dar şi pentru cei care doresc versiuni interpretative contemporane de cea mai bună calitate pentru două opusuri fundamentale din literatura viorii, iată un album interesant, apărut sub sigla casei Decca, cu care Janine Jansen are un contract exclusiv.
Albumele vor fi disponibile şi în România în magazinele de specialitate sau la www.getmusic.ro.