Câinele are rolul său - Julius Caesar

După o agresare a publicului, de sorginte pompierist-ionesciană, care aminteşte de Engleza fără profesor, actorii urcă pe scenă osândiţi să evoce actul conjuraţiei uciderii lui Caesar, din Roma anului 44 înainte de Hristos. Provocarea cu rol de prolog are menirea de a-l pune în gardă pe spectator şi în acelaşi timp insinuează prevenirea şi protejarea lui avant la lettre. În Clujul anului 2015, tragedia shakespeareană Julius Caesar serveşte lecţia de istorie ca pe o alegorie bipolară îndreptată spre reflecţie: alternanţa dintre tiranie şi libertate, dimensiuni ale instabilităţii sociale. Din Antichitate până în prezent. Din teatru până în viaţă.

Studiul întreprins de Silviu Purcărete pe marginea textului shakespearean urmăreşte evidenţierea unor componente de critică socială cu bătaie până în istoria recentă, chiar dacă dezbaterea se face în togă romană. Înlăturarea de la putere a tiranului Caesar (cu pretenţii de zeu) nu înseamnă ieşirea din criză, domnia fericirii visate, armonia. Din contră, se instaurează haosul, războiul civil, distrugerea. De câte ori nu s-au repetat atari evenimente în societăţi civile de pe mapamond? Mutările de pe tabla de şah sunt aceleaşi, piesele diferă. Nevoia de primenire din sânul societăţii ultragiate e tradusă în spectacol prin şiroaie de apă proaspătă, prelinsă de sus în curgere lină, prelungită, ce cade peste bieţii senatori şi slugi, piese manipulate de un destin necruţător. Dacă în fantezia feeric-imaginativă Călătoriile lui Gulliver Purcărete a adus pe scenă un cal adevărat, în Julius Caesar introduce printre senatori un câine adevărat, folosit cu valenţe simbolice. E câinele lui Caesar, e viaţa lui ameninţată de complotişti. E filonul viu ce se strecoară printre suflete pământii. Premoniţia nu întârzie să apară. Câinele e ucis şi Caesar e sfătuit să nu meargă în senat în fatidica zi. Dar istoria îşi urmează cursul ei şi Brutus triumfă.

Regizorul nu renunţă la predilectele sale secvenţe gastronomice, dar benchetuiala e sever restricţionată aici şi în loc de virtual desfrâu pantagruelic, scena lasă un voit gust amar, de silă mocnită. Izbânda complotiştilor are acest gust stânjenitor. Discursurile ulterioare (în speţă al lui Marc Antoniu) sunt persiflate grosier. Acţiunile nu se leagă, apar neînţelegerile, soţia lui Caesar, Calpurnia, petrece în pat cu alt bărbat. Sunt scene de tip baroc, derulate cu repeziciune, uneori simultan. Sugestivitatea lor înaintează spre parodierea hedonismului roman, poeţii sunt ridiculizaţi, marginalizaţi, triumfă haosul, dezmăţul. Dacă acesta este rezultatul final al crimei, de ce a fost necesar să fie detronat şi sacrificat un dictator înţelept? Ar fi una din întrebările-mesaj cu gust amar pe care le pune spectacolul clujean al lui Purcărete. Desigur, nu singura.

La nivel super-profesionist evoluează grupul actorilor. Deşi subţiat ca întindere, rolul lui Zsolt Bogdán în Caesar e covârşitor. Mai puţin se evidenţiază Miklós Bács în Marc Antoniu. E adevărat că el e în parte acoperit de temperamentul năvalnic al lui Brutus, întruchipat de Gábor Viola, care se impune zgomotos, frenetic în centrul acţiunii. Îl secundează Szabolcs Balla în Cassius, complicele fidel. Apreciata Emöke Kato pune în lumină două feţe ale Calpurniei, soţia lui Caesar: verticalitatea aparentă şi frivolitatea. Nu mai puţin îndrăgita Enikő Györgyjakab creionează în Portia, soţia lui Brutus, profilul sensibil al unei femei ataşate familiei, maternităţii, cauzei comunitare. De remarcat e contribuţia uşor comică a "prezicătorului" Csila Albert şi dubla apariţie al lui Balázs Bodolai în Servitorul şi Octaviu. După cum, la fel de important este aportul lui Áron Dimény în Decius şi Messala, al lui Loránd Farkas, Alpár Fogarasi, a Melindei Kántor, Sándor Keresztes, Róbert Laczkó Vass, Ervin Szűcs, Loránd Váta şi János Plátz.

După această pagină de istorie pusă pe scenă de Purcărete în modul vizibil mişcat de la o simplă reconstituire (nici nu se putea altfel!), dezbaterile despre tiranie şi libertate, despre conspiraţii şi consecinţele lor pot începe. Este dorinţa liber exprimată a realizatorilor acestui produs teatral ce nu poate trece neobservat, deşi, s-o recunoaştem, nu egalează succesele răsunătoare ale reputatului regizor, dar se înscrie în stilistica recognoscibilă a propriei sale viziuni.