Brahms şi Bartok cu Janine Jansen; Beethoven cu Manfred Honeck - Discul de muzica clasică al anului 2016

Mai avem nevoie de Brahms şi Beethoven? Mai este loc de noi interpretări pentru Brahms şi Beethoven?

Mi-am pus aceste întrebări înainte de a a asculta două discuri apărute în acest an pe piaţă, semnate de nume importante ale artei interpretative contemporane: violonista olandeză Janine Jansen şi dirijorul austriac Manfred Honeck, directorul muzical al Orchestrei Simfonice din Pittsburgh. Şi am descoperit, nu neapărat cu surprindere, ci cu încântare, că Brahms şi Beethoven au încă (foarte) multe de spus.

Brahms şi Bartok cu Janine Jansen

Pe 8 ianuarie 2016 s-a lansat la nivel internaţional cel mai nou disc al violonistei olandeze Janine Jansen, pe care, în fine, am avut ocazia să o ascultăm live şi în România: mi-aduc aminte că ovaţiile nu se mai sfârşeau la Sala Palatului pe 19 septembrie 2015, când ea a concertat la Bucureşti alături de Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, dirijată de Andris Nelsons, în cadrul Festivalului Enescu 2015. A cântat atunci Concertul nr.1 pentru vioară şi orchestră de Bela Bartok, acelaşi opus pe care-l găsim şi pe discul apărut pe 8 ianuarie 2016, o lucrare mai rar interpretată din creaţia compozitorului maghiar născut la Sânnicolaul Mare (astăzi în România), considerat unul dintre marii muzicieni ai secolului XX. O partitură cu o scriitură mai curând post-romantică, în care recunoaştem însă şi accentele din stilul caracteristic lui Bartok, o partitură cu o istorie frământată: a fost scrisă când Bartok avea 26-27 ani şi dedicată violonistei Stefi Geyer, de care compozitorul era îndrăgostit. Însă iubirea nu a fost împărtăşită, iar partitura a rămas neinterpretată până după moartea celor doi, adică până în  anul 1958 (Bartok s-a stins din viaţă în anul 1945).

Interesant este că până acum niciun violonist nu a abordat pe un disc Concertul nr. 1 de Bartok alături de celebrul (şi unicul) Concert pentru vioară şi orchestră de Johannes Brahms, deşi această "împerechere" este evident foarte reuşită. Pe discul semnat de Janine Jansen avem două înregistrări preluate din concerte live, cu un numitor comun: acelaşi dirijor, o altă vedetă a muzicii clasice contemporane, Antonio Pappano. Un dirijor specializat (şi) în muzica de operă, ceea ce transpare din discursul pe care-l propune, construcţia arcurilor melodice, din modul cum urmăreşte instrumentul solist.

Concertul op.77 de Johannes Brahms, înregistrat de Janine Jansen alături de Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma, este un opus pe care toţi violoniştii îşi doresc să ajungă să-l cânte cândva, o probă a maturităţii artistice absolute, deci, şi versiunile în care poate fi ascultat sunt foarte numeroase. În acest context, e greu să vii să propui ceva nou. De altfel, cu toată statura ei de super-vedetă, Janine Jansen a aşteptat să împlinească 38 ani pentru a aborda acest concert pe disc, a aşteptat să-şi decanteze o viziune personală diferită de a altora. Şi reuşeşte o versiune foarte echilibrată între lirismul romantic, bravura tehnică, aplombul masculin şi sensibilitatea feminină, pe care puteţi, de altfel, şi dvs. să o apreciaţi ascultând acest disc pe site-ul campaniei "Votează discul de muzică clasică al anului 2016".

Beethoven pentru secolul XXI cu Manfred Honeck şi Orchestra Simfonică din Pittsburgh

Spun de la început că acesta mi s-a părut unul dintre cele mai bune discuri pe care le-am ascultat dintre sutele la care am avut acces în ultimii ani: Simfoniile a V-a şi a VII-a de Ludwig van Beethoven, de pe un disc apărut la casa americană Reference Recordings pe 13 noiembrie 2015, pe baza unor înregistrări captate în cadrul a trei concerte live care au avut loc în perioada 5-7 decembrie 2014.

Înainte de audiţie, am privit discul cu o oarecare neîncredere: ce mai poate fi nou de spus despre Simfoniile a V-a şi a VII-a, două dintre cele mai cunoscute lucrări nu doar ale lui Beethoven, ci din toată istoria muzicii culte (Simfonia a V-a începe cu acea celebră temă a destinului, iar partea a treia din Simfonia a VII-a, a fost, pentru cei care îşi mai amintesc, pe genericul Seratelor muzicale ale regretatului Iosif Sava)? De altfel, am constatat cu surprindere că, în ultimii 15 ani, foarte puţini dirijori au mai înregistrat aceste simfonii beethoveniene, probabil tocmai pentru că e riscant, inclusiv comercial, să mai înregistrezi aceste simfonii care au cunoscut atâtea şi atâtea interpretări celebre, cu dirijori precum Karajan sau Bernstein.

În timpul audiţiei, am trecut de la un entuziasm sufocant aproape (cum au reuşit să facă asta?) la lacrimi pe care nu am reuşit să mi le stăpânesc în partea a doua a Simfoniei a VII-a, şi apoi din nou, la un entuziasm contagios care mi-a făcut toată ziua mai frumoasă. Până la urmă, acesta este efectul muzicii bune asupra oamenilor: îi emoţionează, îi transportă în altă lume, le face viaţa mai frumoasă...

Dar ce am auzit efectiv? O captare tehnică pe care nu pot decât să o asemăn cu filmele 3D, o senzaţie de spaţialitate şi stratificare a sunetului global în care auzeai distinct fiecare partidă instrumentală. De altfel, echipa tehnică implicată în înregistrare are peste 80 de nominalizări la premiile Grammy... Ca să nu mai amintesc că şi interpreţii înşişi au fost nominalizaţi la premiile Grammy 2016 pentru precedentul lor disc cu Simfonia a VII-a de Bruckner.

Dincolo însă de captarea tehnică este concepţia muzicienilor. Cred că era necesar să se realizeze şi o viziune a secolului XXI pentru simfoniile beethoveniene. Nu va fi niciodată demodat să-i ascultăm pe Karajan sau Bernstein, însă Honeck aduce ceva în plus, pe care sensibilitatea oamenilor secolului XXI îl detectează imediat. În primul rând, Honeck îşi edifică propria viziune pe un studiu foarte amănunţit al partiturilor originale beethoveniene, însă nu pentru a recrea o interpretare de muzeu, ci pentru a construi o interpretare autentică, vibrantă, compleşitoare. Şi sunt multe, multe aspecte noi pe care el le descoperă şi le pune în lumină, că ai impresia că asculţi Simfoniile a V-a şi a VII-a pentru prima dată. Este o lume întreagă între un inefabil piano şi un impunător forte, în arcurile de crescendo pe care le realizează, care ai senzaţia că îţi taie, pur şi simplu, suflarea.  Honeck îngloblează în viziunea lui experienţa altor mari dirijori pe care a cunoscut-o nemijlocit: a fost violonist în Orchestra Filarmonicii din Viena şi a realizat simfoniile beethoveniene cu Karajan, Kleiber, Harnoncourt, Muti, Abbado, Bernstein. Şi duce această moştenire mai departe, către secolul XXI, alături de o formidabilă orchestră pe care tot el a transformat-o într-una dintre cele mai bune orchestre americane, mai mult, una dintre cele mai bune din lume.

Nu doar eu spun că acest disc este un document antologic. Şi alţi cronicari internaţionali au sesizat că acest disc este o referinţă în intepretarea simfoniilor beethoveniene în secolul nostru.

Aşa că rămâne doar să vă bucuraţi de audiţia efectivă, pe site-ul campaniei "Votează discul de muzică clasică al anului 2016". Desigur, însă experienţa auditivă plenară o puteţi avea ascultând discul original pe un aparat de calitate, discul se poate comanda pe www.amazon.com.