The Revenant este inspirat de romanul lui Michael Punke, bazat pe fapte reale. Acţiunea se petrece în America de Nord, în 1823, iar în centrul ei se află Hugh Glass (DiCaprio), membru al unei expediţii în Munţii Stîncoşi, unde este prins de un urs grizzly şi sfîrtecat. Căpitanul grupului lasă în urmă trei oameni pentru a-i ţine companie în ultimele clipe de viaţă şi pentru a-i săpa mormîntul, dar, de frică să nu fie prinşi de indieni, cei trei îi iau lui Glass armele şi echipamentul şi fug. Însă eroul îngrozitoarei confruntări cu ursul grizzly nu moare: se tîrăşte, deşi mutilat, mai bine de 300 de kilometri prin sălbăticie, animat de sumbre planuri de răzbunare împotriva celor care l-au părăsit.
Aşa cum ne informează şi CTP în cronica lui, cu "organul" din dotare, volumul lui Punke a mai avut parte de-o ecranizare, Man in the Wilderness, în regia lui Richard C. Sarafian, cu Richard Harris şi John Huston. Deci nu e vorba de o primă întîlnire a filmului cu opera literară, iar de regulă asta îi permite regizorului să inoveze şi să "adapteze" cît mai mult, fără să afecteze aşteptările posibililor fani ai operei sursă, atîta timp cît şi contractul de ecranizare îi îngăduie.
Astfel, Iñárritu îşi permite licenţe, cele mai multe depăşind limita realismului, ceea ce-l deranjează pe CTP şi nu numai. Cum de personajul jucat de DiCaprio nu moare de şoc hipotermic după ce iese din rîul îngheţat sau după ce cade cu calul în rîpă fără să-şi rupă vreo coastă e oarecum lesne de explicat şi înţeles dacă privim The Revenant prin prisma convenţiei unei legende. Cartea lui Punke e ficţiune, oricîte izvoare şi surse reale o fi avînd, iar Iñárritu nu-şi propune să fie autentic în litera cărţii, ci doar în ceea ce priveşte locurile în care filmează.
S-a vorbit, ca urmare a campaniei de marketing a filmului, despre cum a mîncat DiCaprio ficat crud şi cum s-au îmbolnăvit toţi membrii echipei filmînd în zone îngheţate din Canada sau extrema sudică a Americii de Sud, dar asta e complet extra-diegetic. Ce ştim noi, ca spectatori, e că totul arată cît se poate de real (chiar şi ursul) în ceea ce priveşte decorurile şi costumele, doar naraţiunea cam şchioapătă.
Sînt nu doar elemente dramatice introduse în film fără să aibă vreun efect ulterior (obiectul învelit în piele pe care Hugh Glass îl scoate din buzunarul hainei fiului lui după ce moare), ci şi decizii narative discutabile (Glass pleacă împreună cu căpitanul Henry pe urma personajului negativ Fitzgerald neînsoţiţi de nimeni altcineva, decizie în urma căreia finalul e previzibil), pentru care The Revenant nu poate fi un film mare.
E însă un film bun în ceea ce priveşte entertainment-ul, care văzut pe un ecran mare, cu sunetul bine strunit, e captivant pînă la ultima secvenţă. Da, poate că Iñárritu pe care-l ştiam din Amores perros sau 21 Grams nu mai e printre noi, dar vorbim de Hollywood, nu de vreun Athos al cinematografiei. Cine ajunge la uşa şi la masa marilor studiouri din California trebuie să-i dea Cezarului partea sa, iar Oscarurile sînt şi ele tot marketing.