Legendă - The Revenant

Povestea lui Hugh Glass, aşa cum a fost transmisă prin intermediul presei americane, conţine o serie de date certe, legate de expediţia din 1823 pentru strîngerea şi comercializarea de blănuri, sub comanda generalului Ashley. De această expediţie sînt legate întîlnirea cu ursoaica Grizzly, pe care a ucis-o cu ajutorul a doi camarazi, şi drumul de şase săptămîni şi peste trei sute de kilometri (pe teritoriul actual al statului Dakota de Sud - în nordul Statelor Unite), fără arme sau provizii, prin care Glass s-a salvat. E o poveste destul de normală, sau, oricum, diferenţele faţă de ceea ce s-a întîmplat cu această istorie în literatură şi în filmul lui Alejandro Gonzáles Iñárritu fac realitatea să pară normală. Dincolo de aceste date, însă, au circulat o serie de zvonuri asupra vieţii anterioare a lui Glass: cum că a fost pirat, apoi că a fost răpit de indienii Pawnee şi că a avut o relaţie cu o băştinaşă, care a rămas însărcinată; multe dintre ele au fost împămîntenite de presă şi sînt responsabile, la peste o sută de ani de la aventură, de trecerea istoriei lui Glass în literatură.

Iñárritu şi Mark L. Smith iau elemente din istoria certă, peste care aşază date picante (în spatele scenariului stă romanul omonim scris de Michael Punke), într-o poveste de supravieţuire şi răzbunare. Într-un astfel de proces de îngemănare a realităţii cu date fictive, istoria devine legendă. Iar Iñárritu aici îşi derulează conceptul, pe piscurile legendei. Transformînd însăşi realizarea acestui film într-o poveste de legendă. Turnat în cadru natural, cu lumină naturală (în mare parte în munţii din statul Alberta, Canada; cu întreg platoul mutat în sudul Argentinei, din cauză că primăvara a venit prea repede în zona respectivă din Canada), echipa a avut la dispoziţie doar cîteva ore pe zi pentru a filma, în condiţii aspre. În astfel de împrejurări, conflictele nu sînt o mirare: Iñárritu a concediat cîţiva oameni sau, ca urmare a clipelor de încordare prilejuite lui Tom Hardy, cei doi au găsit o clipă favorabilă pentru a se lua la trîntă. Pentru că permitea o oră în plus de filmare pe zi faţă de peliculă, Emmanuel Lubezki, operatorul de casă al lui Iñárritu, a lucrat cu noua cameră digitală realizată de Arri (Arri Alexa 65), echivalentul în format al camerelor analogice de 65mm. Scenografia e semnată de Jack Fisk, colaborator de durată al lui Terrence Malick sau David Lynch. Montajul e semnat de Stephen Mirrione, partenerul lui Iñárritu la toate filmele realizate în SUA. The Revenant îi are pe Leonardo DiCaprio în rolul lui Hugh Glass şi pe Tom Hardy în rolul oponentului său, John Fitzgerald. Bugetul iniţial, de şaizeci de milioane de dolari, a ajuns la o sută treizeci şi cinci de milioane pînă la final.

Filmul urmăreşte îndeaproape condiţia fizică şi psihică a lui Hugh Glass, astfel că, deseori, ecranul e inundat de secvenţe în care urmărim delirul personajului (amintirea soţiei, lipsa fiului); totuşi, prin insistenţa cu care autorul recurge la astfel de pasaje, emoţia e supralicitată, ceea ce poate duce la desensibilizarea spectatorului. Iñárritu creează contraste emoţionale şi prin felul în care pune în relaţie somptuozitatea rece a peisajelor prin care călătoreşte Glass şi barbariile săvîrşite de oamenii prinşi în lupta pentru supravieţuire din poveste. Ca viziune asupra relaţiei dintre băştinaşi şi europeni în ceea ce priveşte civilizarea, filmul depăşeşte situările westernului clasic. În imaginea pe care o lasă The Revenant, băştinaşii împrumută de nevoie violenţa europenilor şi, faţă de mulţi dintre europeni, sînt mai degrabă capabili de o minimă etică, fie ea una de tip dinte pentru dinte. În ceea ce priveşte abordarea morală a istoriei de pe ecran de către autor, sînt două secvenţe relevante în partea a doua a filmului. Într-una îl vedem pe Hugh Glass filmat din înălţimi, un punct negru într-o uriaşă întindere de alb, cu munţi la stînga şi la dreapta. Lent, camera coboară să-l întîmpine. În cealaltă secvenţă, după ce topoarele şi cuţitele taie carnea ce le iese în cale, Fitzgerald îl invită pe Glass să îşi savureze răzbunarea, dacă în ea şi-a găsit motivaţia de a supravieţui. E modul prin care Iñárritu sugerează ridicolul poziţionărilor umane; e măreţie în lupta pentru viaţă, imediat amendată de precaritatea existentă în motivele care conduc oamenii la acţiune...

În film, modul în care scapă de hoţii francezi, modul în care scapă de indieni imediat după, modul în care Glass scapă cu viaţă în fiecare etapă a călătoriei sale pe uscat şi pe ape ridică semne de întrebare din punct de vedere medical şi militar. E ca în basme, e ca în pilde, ca în povestirile cu tîlc despre vitejie (şi dreptate), pe care nimeni nu le crede ca atare, dar le doreşte ca idee vehiculată, ca ordine de final. În sensul acesta, e Hollywood. Prin personajul masculin de pe ecran, care rezistă şi rezistă, e tot Hollywood (probabil că vor apărea noi glume pe seama lui DiCaprio, că dacă aici a scăpat, era normal să i se înfunde pe Titanic). Un Hollywood care nu te invită să crezi povestea de pe ecran, ci, mai degrabă, să reflectezi asupra drumului civilizaţiei umane (reprezentarea fără perdea a grozăviilor din lupte) şi - în cel mai clasic mod posibil - să te minunezi de capacitatea cinematografului de a lucra onest cu ceea ce înseamnă materialitatea construcţiei filmice. În sensul acesta, The Revenant e corespondentul recentelor Mad Max sau Star Wars pe teritoriul dramei.