S-a vorbit mult de Leonardo DiCaprio în ultimele săptămâni, înainte să ia Globul de Aur şi mai mult după, ca o pregătire, ca presiune să ia şi Oscarul. Şi, după ce veţi vedea filmul, veţi şi înţelege că îl merită. Omul face absolut de toate în filmul ăsta. Actorul a crescut sub ochii noştri şi a încercat tot felul de roluri. Cel de acum, unul greu, de compoziţie, îl poartă realist printr-un Vest Sălbatic fără reguli şi fără onoare.
Vin din timp în timp, la câteva decade, filme western sau de frontieră, care vor să rupă lanţul romantic al clişeelor, să pună punctul pe i în mod naturalist, violent şi frust, să reabiliteze, să fie altfel. S-a întâmplat cu Little Big Man, cu Broken Arrow, cu, mai aproape de noi, Dances With Wolves, Unforgiven şi True Grit. Şi filmul de acum vine cu o poveste forte, brutală, despre un trecut al Americii deloc bine mirositor.
Este meritul acestui regizor mexican să ne arate o poveste despre răzbunare într-un neaşteptat, foarte căutat mod poetic. Căci, în ciuda multor scene greu de privit, filmul este plin de poezia pădurii, o natură care se dăruie ochilor fără să ceară nimic în schimb. Alejandro González Iñárritu ecranizează un roman şi filmul său, lung, dens, extrem de senzorial, îşi dă timp să-şi dezvolte şi să-şi ramifice acţiunea. Este frumos de urmărit cum un fir principal al poveştii ajunge să se împletească cu alte trei-patru la un moment dat şi fiecare să fie urmărite, să alterneze pe rând în întreg. Aşadar şi montaj paralel foarte bun.
Filmul reuşeşte să fie unul despre vânători - americani, francezi, indieni -, despre răzbunare - a unora sau altora -, despre dragoste - a ursoaicei pentru puiul ei, a tatălui pentru fiu - DiCaprio în acest rol cu gesturile cele mai emoţionante din carieră -, pentru soţia sau fiica dispărută. Despre intoleranţă şi răbdare. Despre timp. Soarele apune şi răsare iar, timpul se scurge, noapte după noapte de ger, într-o rotire fără sfârşit. Pierzi numărul, şirul lor. Iar ciclul acesta, filmat excepţional, măreşte tensiunea, înmoaie tragedia, umple ochii de frumuseţe.
Probabil mai mult decât performanţa lui DiCaprio (care joacă mult timp singur ca Tom Hanks în Cast Away), filmul merită să fie premiat pentru povestea simplă în fapt şi pentru această imagine nemaipomenită a lui Emmanuel Lubezki, cel dublu oscarizat pentru Gravity şi Birdman, cu filmările ei aeriene şi unghiurile subiective, cu pădurea strânsă roată ca văzută din iarbă. Un eseu, poem cinematografic. Este marele merit al acestui film pictural. Pe lângă grija pentru detaliul vizual, regizorul umple filmul şi cu detalii sonore - încă din generic -, natura, pădurea în tot foşcăitul ei de mici gâze, păsări, ape şi vânt, animale nu la vedere, care-şi văd de rostul lor, de supravieţuirea lor în mic.
La ritmul lent, scenele stranii, plastice, regizorul aduce şi un pic de fantastic, mici viziuni de îmbărbătare cu voce din off. Filmul este vorbit în engleză, în franceză şi în dialect indian. Şi ne arată mai dramatic decât orice alt film nu atât principala poveste de supravieţuire animalică, cât pe cea de destrămare, de mutilare a triburilor de nativi indieni.
"Cât mai poţi respira, să nu renunţi, continuă să lupţi. Respiră în continuare".
Scenele de luptă, filmate din toate părţile şi toate unghiurile, cu camera mereu foarte aproape de personaje, de chipuri, cu sunetele amplificate dolby ale flintelor şi săgeţilor sunt toate viscerale, violente.
Negativul poveştii, trădătorul, oportunistul, Tom Hardy în rol energic, puternic, cu accent, ţine piept protagonistului până la sfârşit. Numai el putea să convingă aşa. Şi, la rândul lui, are propria poveste, cu explicaţiile prin care să înţelegem de ce şi cum un om devine rău. Un personaj reuşit. La fel şi tânărul lui însoţitor, Will Poulter, aici în rol dramatic, nu comic cum ne-a obişnuit. Hardy cu un personaj vorbăreţ şi agitat, DiCaprio cu unul tăcut, static.
"Vântul nu poate învinge un copac cu rădăcini puternice. Când stai în faţa unui copac şi te uiţi la crengi, la trunchi, crezi că se va frânge, dar e puternic".
DiCaprio străbate filmul ca un Hercule din Vestul Sălbatic, cu blana ursului vânat pe umeri. Obiectivul camerei devine de multe ori personaj, se abureşte, îngheaţă, se vorbeşte spre el.
Foarte frumoasă scena cu biserica părăsită din visul-viziune, o scenă new age. O labă de urs pe cap, un suflet ce zboară din piept ca o pasăre, o piramidă de oase de animale vânate, un mic moment de fericire când prinde pe limbă un fulg alături de un prieten, un străin de altă etnie, o săritură cu calul în hău, o baltă de sânge pe zăpada albă.
DiCaprio se chinuieşte şi e convingător în fiecare scenă dramatică, a îndurat drumul şi machiajul dificil, dar povestea şi imaginea vin înaintea lui.
Finalul îl alege fiecare cum vrea. Muzica, cu accentele ei discret nipone, ajută la interpretări.