Bartok cu surorile Nemţanu
Poartă un nume românesc, totuşi, ele nu mai vorbesc limba română: tatăl lor, violonistul Vladimir Nemţanu a emigrat în Franţa la finalul anilor '70. Tocmai faptul că provin dintr-o familie cu ascendenţă românească se pare că a trezit interesul criticilor pentru interpretarea lor conferită celor 44 de Duo-uri de Bela Bartok, una dintre lucrările rar întâlnite în discografia începutului de secol XXI. Născute în 1981, respectiv, 1983, surorile Sarah şi Deborah Nemţanu sunt nume importante între muzicienii francezi de astăzi; ambele sunt concert-maestre ale unor orchestre de renume - Sarah, a Orchestrei Naţionale a Franţei şi Deborah, a Orchestrei de Cameră din Paris. Iar în 2015, le-am putut asculta şi la Bucureşti: Sarah a fost solista Orchestrei Naţionale Radio, iar ambele surori au evoluat apoi, în septembrie 2015, în cadrul Festivalului Enescu.
Adevărul e că fără o îndrumare adecvată e dificil să poţi înţelege şi interpreta muzica lui Bartok, acest compozitor născut în acelaşi an cu George Enescu, 1881, pe teritoriul actualei Românii, la Sânnicolaul Mare. Se ştie că Bartok a fost unul dintre cei mai importanţi culegători de folclor ai tuturor timpurilor, cercetările sale având astăzi o valoare inestimabilă. Şi da, a cules şi foarte mult folclor românesc, pe care îl aprecia în mod deosebit şi pe care l-a imortalizat apoi în propriile-i lucrări inspirate de muzica tradiţională (cum sunt, de exemplu, cele 6 dansuri populare româneşti interpretate astăzi pe întregul mapamond, cu un enorm succes).
Cele 44 de duo-uri pentru două viori au fost scrise de Bela Bartok în anul 1931, în primul rând ca o lucrare didactică adresată violoniştilor debutanţi. Ca în majoritatea compoziţiilor sale, folclorul este sursa inspiratoare principală - inclusiv cel românesc, prezent în câteva dintre aceste duo-uri; şi ca într-o bună lucrare didactică, dificultatea pieselor sporeşte progresiv, atât din punct de vedere tehnic, cât şi armonic şi expresiv, în aproape 50 minute, cât durează întregul ciclu, realizându-se practic o sinteză a ceea ce este caracteristic muzicii din primele decenii ale secolului XX.
Cum însă mare parte din discurs se bazează pe scheme ale muzicii tradiţionale, îmi dau seama cât de greu trebuie să fie pentru un interpret care nu a crescut cu aceste sonorităţi să le înţeleagă şi să le reproducă. Iar surorile Nemţanu sunt demonstraţia vie a faptului că "sângele apă nu se face", pentru că e evident că tatăl lor le-a introdus în această muzică pe care ele o cântă încă de mici copii. Discul în sine mi se pare o mare reuşită: nu prea multe nume româneşti au publicat până acum la celebra casă londoneză Decca (de fapt, în afară de Angela Gheorghiu şi Radu Lupu, recent, nu mai ştiu altele). Albumul este inclus în cadrul campaniei Radio România Muzical "Votează discul de muzică clasică al anului 2016" unde poate fi ascultat integral.
Schumann cu pianistul Jan Lisiecki
În urmă cu aproape 3 ani, eram pur şi simplu entuziasmată de un album al unui pianist de doar 18 ani: acest Jan Lisiecki, cetăţean canadian, provenit însă dintr-o familie de polonezi; rar mi se întâmplase să ascult o integrală atât de bună a studiilor de Chopin, iar faptul că protagonist era atât de tânăr, era, desigur, un punct de atracţie suplimentar.
Şi iată că pe 8 ianuarie 2016 a apărut un alt disc semnat de acest pianist, pe care l-am aşteptat, evident, cu nerăbdare şi, de ce nu, cu inima strânsă. Pentru că traseul acestor copii-adolescenţi minune poate fi, uneori, foarte sinuos, iar maturizarea să nu aducă confirmarea speranţelor investite în ei: sunt mulţi copiii-minune care s-au pierdut pe parcurs.
Deja faptul că Lisiecki a realizat acest album într-o sesiune specială de înregistrări la Roma, alături de Orchestra Academiei Santa Cecilia, condusă de Antonio Pappano, unul dintre cei mai căutaţi dirijori ai timpurilor noastre, era un semn. Un semn că investiţia merita făcută: un tip de gândire pragmatic pentru o casă de discuri, gândindu-ne că astăzi prea rar se mai întâmplă ca o orchestră să înregistreze în studio, cele mai multe discuri propunând doar înregistrări din concert, evident, mai ieftin de făcut.
Am ascultat cu mult interes piesa de rezistenţă a discului: Concertul op.54 în la minor pentru pian şi orchestră de Robert Schumann. Şi am descoperit o variantă cu totul altfel, în care accentul este pus mai ales pe poezie, cu detalii din partitură pe care nu le-am auzit niciodată puse astfel în lumină. În mod cert, Lisiecki nu vrea să se arate un virtuoz (evident, că, oricum, chiar este), ci un pianist care a depăşit faza copilăriei-minune şi a ajuns un pianist matur care are ceva personal de spus. Ceea ce chiar face.
Nu doar interpretarea Concertului pentru pian şi orchestră de Schumann aduce noutate pe discul lui Lisiecki, apărut la casa Deutsche Grammophon. Ci şi celelalte lucrări pe care le cuprinde: două piese concertante de Schumann practic necunoscute publicului larg, Introducere şi Allegro appassionato op.92 şi Introducere şi Allegro de concert op.134, lucrări pe care Schumann le-a gândit pentru soţia sa, una dintre cele mai mari pianiste ale secolului al XIX-lea, Clara Wieck-Schumann. Iar finalul discului este rezervat uneia dintre cele mai cunoscute piese semnate de Schumann, "Visare" din Suita "Scene de copii" op.15 pentru pian solo. Da, o altfel de reţetă decât pe majoritatea discurilor pe care putem asculta Concertul de Schumann, pus alături de Concertul de Grieg...
Noul album al lui Jan Lisiecki poate fi ascultat pe site-ul campaniei "Votează discul de muzică clasică al anului 2016".