Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti, dirijată de Christian Badea, a oferit publicului de la sala Ateneului Român, la 5 februarie 2016, un program ce a cuprins: Serenada pentru orchestră de coarde în do major, op. 48 de Piotr Ilici Ceaikovski, Concertul nr. 2 pentru flaut şi orchestră în re major, KV. 314 de Wolfgang Amadeus Mozart, solist Ion Bogdan Ştefănescu, Concertul nr. 3 pentru corn şi orchestră în mi bemol major, KV. 447 de W.A. Mozart, solist Ioan Gabriel Luca, Duo Concertante. Wilhelm Tell - Duo Brilliant pentru flaut, oboi şi orchestră de coarde de Gioachino Rossini, solişti Ion Bogdan Ştefănescu şi Adrian Petrescu şi, în fine, poemul simfonic Preludiile, S. 97 de Franz Liszt.
Auditoriul a ascultat opusuri de o mare frumuseţe, solicitante pentru artiştii din ansamblul orchestral, punând în valoare talentul soliştilor instrumentişti şi, totodată, conţinând genuri muzicale diverse: serenadă, concerte, duet şi un poem simfonic romantic.
Ca dirijor principal al Orchestrei Filarmonicii George Enescu, fiecare apariţie a maestrului Christian Badea conferă actului interpretativ cel puţin două trăsături: constanţă şi variabilitate. Primul aspect se manifestă în exigenţa redării fidele a textului muzical, chemând interpreţii la un profesionalism sever; al doilea aspect, variabilitatea, aduce în prim plan o uimitoare proiecţie sonoră, adresată receptorului de artă: spontaneitatea dublată de creativitate.
Norman Lebrecht spunea :"Ceea ce toţi marii dirijori de orchestră au în comun este auzul perfect, carisma, hotărârea de a merge pe un drum propriu orice s-ar întâmpla, o aptitudine elevată de organizare mentală, o mare forţă fizică şi psihică, în fine, o ambiţie implacabilă. La acestea ar trebui adăugat un simţ înnăscut al decelării, care le permite să descopere dintre miile de semne care compun o partitură orchestrală pe cele esenţiale, cu valenţe integratoare, pentru a transmite orchestrei o concepţie coerentă, capabilă a atinge obiectivele interpretării."[1]
În deschiderea serii muzicale, am ascultat celebra Serenada pentru orchestră de coarde de Piotr Ilici Ceaikovski. Christian Badea ştie să conducă interpreţii în lumea generozităţii, a efuziunilor sonore benefice, făcându-i să risipească sentimente spre încântare. Orchestra suna plin, rotund, cald, înviorat. Lucrarea muzicală, o veritabilă simfonie, a fost compusă în anul 1800 şi a avut prima audiţie publică la Sankt-Petersburg, la 30 octombrie 1881. A fost dedicată lui Karl Albrecht [2]. Cele patru părţi ale serenadei - 1. Pezzo in forma di sonatina: Andante non troppo - Allegro moderato, 2. Valse: Moderato - Tempo di valse, 3. Élégie: Larghetto elegiac şi 4.Finale (Tema russo): Andante - Allegro con spirito. Molto meno mosso - Tempo I - Più mosso - se desfăşurau continuu, fără tradiţionala pauză între mişcări.
Inspiraţia melodică fascinează. Dacă în Introducerea primei părţi ideea muzicală apare viguroasă, cu o pronunţie în marcatissimo, pe parcurs, în Valse, firul sonor natural se metamorfozează. Devine o pasăre ce pluteşte pe un curent de aer ascendent, adaptându-se în zbor ţintei şi mulându-şi aripile spre a trece răzvedit-desluşit spre lumina zărilor.
Muzica Serenadei lui Ceaikovski a fost utilizată ca suport al baletului lui Georges Blanchine, Serenade, creat în anul 1934.
Christian Badea este un dirijor carismatic. Dacă majoritatea dirijorilor folosesc în timpul concertului categoria gesturilor dirijorale indispensabile - acel ansamblu de semne de comandă, stabilit încă din timpul repetiţiilor, după un cod convenţional, pe care artiştii ansamblului îl descifrează şi îl traduc în mişcări instrumentale (semnele care indică atacul, măsura, intensitatea, agogica, amplitudinea vibrato-ului, timbrul sunetului, filajele sonore, dozajul compartimentelor, fermatele, pauzele generale, progresiile armonice etc.), Christian Badea are în arsenalul său şi un al doilea set de gesturi dirijorale, unul personal legat de un anumit moment al desfăşurării discursului muzical. Este vorba de gesturi expresive neconvenţionale, care nu indică simple ordine explicite, ci, fiind comprehensibile, vizează o stare de receptare cvasi hipnotică. Şi totul se petrece din mers: corecturi discrete ale unor decalaje, insesizabile de către marele public, încurajări ori chiar confirmări ale unor iniţiative interpretative. Expresia sa facială indică mereu trăsătura subtilă a caracterului şi atmosferei generale a opusului interpretat. Toate aceste mişcări exterioare exprimând diferitele stări psihologice au la Christian Badea o sobrietate autentică şi denotă un mare efort volitiv.
După Serenada de Ceaikovski a urmat un şir de trei lucrări concertante. Primul, Concertul nr. 2 pentru flaut şi orchestră în re major, KV. 314 de Wolfgang Amadeus Mozart, a avut ca solist pe Ion Bogdan Ştefănescu. Eleganţă, echilibru, adeziunea la un stil pur mozartian, tehnică la nivel de virtuozitate instrumentală în slujba sensului de comunicat, acurateţe intonaţională, diversitate sonoră, agogică rafinată şi o emisie aurită, sunt atuuri ale acestui flautist român, care bucură pretutindeni auditoriul său. Cadenţele aferente au fost compuse de acelaşi Ion Bogdan Ştefănescu. Cât de cald şi liniştit a sunat tema elegiacă din partea mediană a concertului! Apoi, în rondoul final, acel moment în care refrenul revine cu tema prelucrată contrapunctic, conferea un aer de jovialitate desfăşurării atât de pline de dinamism. Solistul şi-a impus tempo-ul, dincolo de cel al tutti-ului. Puţini dintre soliştii suflători pe care am avut plăcerea să îi ascult de-a lungul anilor posedă calitatea de a transpune acel caracter aperto cerut în prima parte a Concertului în re major KV. 314. În mod cert, ceva din timbrul sonor deschis şi mănos al oboiului se regăsea acolo, deşi sunetul izbucnea de fapt dintr-un flaut. Documentându-mă, am aflat că, iniţial, Mozart a scris acest concert cunoscut ca nr. 2 de flaut, pentru oboi. Apoi, partitura concertului, după ce a dispărut o vreme, a reapărut drept un al doilea concert pentru flaut.
Orchestraţia acestei bijuterii mozartiene cuprinde, alături de instrumentele cu coarde, două oboaie şi două fagoturi, ambele tipuri de instrumente de suflat din lemn, având ancie dublă.
După aplauze îndelungate, la cererea publicului, flautistul Ion Bogdan Ştefănescu a interpretat o miniatură cu motive populare româneşti, cu o formă amintind de un dans dintr-o suită barocă.
Al doilea moment concertant al serii muzicale de la sala Ateneului a fost Concertul nr. 3 pentru corn şi orchestră în mi bemol major, KV. 447 de W.A. Mozart, avându-l ca solist pe cornistul Ioan Gabriel Luca. Lucrarea a fost compusă între anii 1784 şi 1787, la Viena. Concertul, scris în cele trei mişcări tradiţionale (Allegro, Larghetto, Allegro), este de mai mică amploare (aproximativ 15 minute), decât un concert de pian al lui Mozart. Opusul a fost dedicat prietenului din copilărie al compozitorului de la Salzburg, cornistului Joseph Ignaz Leutgeb. Orchestraţia conţine instrumente cu coarde, dar şi de suflat (două clarinete în sib şi două fagoturi). Pasajele din cadrul concertului solicită din partea solistului o tehnică excelentă, în special în realizarea trilurilor din buză (la interval de un ton).
La sala Ateneului Român, publicul a ascultat o bună versiune interpretativă în ceea ce priveşte partitura solistică a Concertului nr. 3 pentru corn în mib major de W.A. Mozart. Ioan Gabriel Luca dispune de un sunet calitativ, o emisie clară, timbrată în funcţie de expresia muzicii cântate. În Romance am remarcat frazarea arcuită şi graţioasă, etalată într-un pur stil clasic. Vivacitatea dialogului cu fagotul şi staccatura ce conferea o mare limpezime discursului muzical au contribuit la crearea unor imagini muzicale mozartiene autentice. Personajele ivite din sunetele cornului aduceau o anume tonicitate, iar stilemele, executate cu virtuozitate, împlineau atmosfera rondo-ului (cu o temă ce amintea pe cea a finalului Concertului nr. 22 pentru pian şi orchestră în mib major, KV. 482 de W.A. Mozart, compus în 1785).
[3]
Din păcate, în partea a treia, Allegro, se percepeau fragmente cu decalaje între solist şi ansamblu, iar unele pasaje în spiccato ale viorilor sufereau sub aspectul emisiei sonore.
Al treilea moment concertant al serii muzicale l-a constituit Duo-Concertante. Wilhelm Tell - Duo Brilliant pentru flaut, oboi şi orchestra de coarde de Gioachino Rossini, solişti Ion Bogdan Ştefănescu şi Adrian Petrescu. În 1860, compozitorii francezi, flautistul Jules Demersseman şi oboistul Félix Berthélémy au preluat temele principale ale uverturii Guillaume Tell de Gioachino Rossini, punând accent pe momentele pastorale, precum şi pe cele de virtuozitate ale partiturii originale ale flautului şi oboiului. Astfel, a apărut acest Duo îndrăgit de publicul de pretutindeni.
Ulterior, în anul 2004, bulgarul Christo Pavlov a realizat un aranjament orchestral de mare strălucire.
Am ascultat cu mare bucurie şi plăcere estetică pe aceşti minunaţi solişti, flautistul Bogdan Ştefănescu şi oboistul Adrian Petrescu, muzicieni cu o bogată şi complexă activitate interpretativă. Pasaje alerte, pline de un dinamism tipic rossinian, melodii cu iz câmpenesc - în care oboiul era înlocuit cu cornul englez - alternau într-o armonie şi o unitate sublimă. Dialoguri, variaţiuni cu tema contrapunctată veloce, ornamentată şi înveşmântată cu figuraţii scânteietoare ale flautului, toate acompaniate cu mare precizie de aparatul orchestral, condus cu măiestrie de Christian Badea. Timbrul de trianglu aducea un surplus de vitalitate. Cadenţa în duo a uimit auditoriul prin agilitate şi concordanţă ritmică, precum şi o subtilă agogică. Publicul a răsplătit prestaţia tuturor artiştilor de pe scena Ateneului Român - dirijor, solişti, instrumentişti ai Orchestrei Filarmonicii George Enescu - cu aplauze puternice şi ovaţii.
În încheierea concertului simfonic din 5 februarie 2016, am ascultat poemul Preludiile (Les Préludes) S. 97 de Franz Liszt.
Acest al treilea poem simfonic din cele douăsprezece ale compozitorului romantic, compus între 1845 şi 1854, are în Prefaţa sa cuvintele: "Viaţa noastră este, oare, altceva decât un şir de preludii la acest imn necunoscut, a cărei primă şi solemnă notă o intonează moartea?"[4]. Richard Taruskin [5] distinge cinci părţi ale lucrării:1. Prolog-omul, fiinţă muritoare; 2.Bucuria dragostei; 3, Lupta pentru existenţă; 4.Întoarcerea către natură; 5.Victoria finală.
Unul dintre principalele motive muzicale ale poemului simfonic este construit pe succesiunea sunetelor do -si- mi (c-h-e). Acest motiv muzical va fi reluat modificat ritmic, melodic şi ca tempo, pe tot parcursul tumultuosului poem simfonic:
În versiunea dirijorală a lui Christian Badea, Preludiile lui Liszt au sunat grandios. O muzică cu tensiuni uriaşe şi pasiuni dezlănţuite.
În plină epocă dominată de informatică, muzica romantică potoleşte o sete.
NOTE
[1] Norman Lebrecht, The Maestro Myth: great conductors in pursuit of power (Mitul Maestrului: mari dirijori în căutarea puterii), Simon & Schuster,London ISBN 0-671-71018-4.
Scriitorul şi criticul muzical englez Norman Lebrecht, s-a născut la Londra, în 11 iulie 1948.
https://fr.wikipedia.org/wiki/Chef_d%27orchestre
[2] Karl Albrecht (1920-2014), om de afaceri german, fondator al lanţului de supermarket-uri ALDI.
[3] Corn francez dublu (cu 4 pistoane) în Fa şi în Sib.
https://fr.wikipedia.org/wiki/Cor_d%27harmonie#/media/File:French_horn.jpg
[4] Aceste cuvinte aparţin Prinţesei Sayn-Wittgenstein.
[5] Taruskin, Richard: Musique au XIX-e siècle. Oxford University Press, Oxford, 2010, pag. 425, ISBN 9780195384833.
[6] https://ro.wikipedia.org/wiki/Romantism