FilmSense / septembrie 2015
Amy
Cu premiera mondială antamată la Cannes 2015, în secţiunea necompetiţională a proiecţiilor nocturne, Amy pare mai degrabă o alegere populistă. Ca orice mare artistă, şi Winehouse a suferit. Big time. Documentarul este un colaj de materiale tip footage, luate din diverse arhive, conectate, într-un fel sau altul, cu cântăreaţa. Registrul lacrimogen pe care îl abordează regizorul Asif Kapadia pare încorporat în discursul lui încă de la Senna (2010), când s-a reprofilat în primul rând spre genul documentar şi în al doilea rând spre un tip de documentar ce se învârte în jurul unor imagini tragiconice ale istoriei recente.

Amy, bulimica, nesigura, controversata - cam aşa e conturată aici. Pe rând, într-un proces voit democratic (cu păreri luate din toate unghiurile etc.), documentarul prezintă apropiaţii cântăreţei, cei care în fond i-au grăbit sfârşitul. În mare parte, oameni în care a căutat sprijin, dar pe care i-a ales sau cu care s-a ales în mod total tragic, dezinteresaţi să o stăpânească sau să îi tempereze dorinţa nestăvilită de a fi liberă şi diferită cu orice preţ. Luând puţină distanţă, nu avem cum să nu observăm o pretenţie puţin ipocrită, de "fată simplă", care nu vrea atenţie. Cunoscuţii spun că "Amy chiar aşa era"; comportamentul ei e totuşi în contra acestei doleanţe. Singurul moment muzical - din materialul ales de Kapadia - cu adevărat fidel aşa-promovatei ei pretenţii de modestie, este duetul cu Tony Bennet, unde auzim o voce feminină puţin răguşită, de o onestitate tulburătoare, provenită parcă din vremuri trecute. Greşeala lui Amy a fost că nu şi-a concentrat talentul în direcţia potrivită şi că deseori s-a purtat ca în mahala. Când a vrut să se dea la fund, lumea era deja prea aţâţată - fiecare voia să smulgă o bucăţică din ea. Tocmai de aceea, hazardul-ca-temă-vehiculată de Asif-Kapadia-şi-echipa, este, în fond, o temă falsă, pentru că totul s-a întâmplat natural. Dintr-o mână de alegeri tot mai proaste, nu poate să iasă decât o tragedie. Lipsa unei educaţii solide, succesul fulgerător care i-a luat minţile, apropiaţii ce îi parazitau existenţa, au bulversat-o. Când persoana i-a devenit de interes general, şi muzica i s-a comercializat - lucrurile merg mână în mână, pentru că Amy Winehouse şi-a editorializat, prin piese, problemele, fără să înţeleagă că neacceptarea ulterioară a suflului-în-ceafă al presei nu poate fi o opţiune. Ea a trăit un vis, tranformat repede în coşmar, din care nu s-a mai putut trezi. Povestea tipică, a neştiinţei de-a face faţă celebrităţii.

Reductiv, însă, nu e faptul că Amy este prezentată ca o victimă a sistemului, ci mirarea tâmpă că ea ar fi unica persoană distrusă de presiunea jurnalistică - Kapadia nu pare să pornească de la premisa că moartea cântăreţei britanice este, până la urmă, un efect previzibil. De pildă, bucata finală, cu durerea apropiaţilor, e prezentată cinematografic în mod foarte dramatic (cu muzică din off şi montaj selectiv), pe când o opţiune mult mai inspirată raportată la subiectul portretizat ar fi fost un final de tipul no comment - fără intervenţii provenite din exterior. Aşa cum este gândit, Amy nu arată deloc că ar vrea să fie un film onest.


Regia: Asif Kapadia Cu: Amy Winehouse, Yasiin Bey, Mark Ronson, Tony Bennett, Pete Doherty, Blake Fielder-Civil, Mitch Winehouse

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus