Amy, bulimica, nesigura, controversata - cam aşa e conturată aici. Pe rând, într-un proces voit democratic (cu păreri luate din toate unghiurile etc.), documentarul prezintă apropiaţii cântăreţei, cei care în fond i-au grăbit sfârşitul. În mare parte, oameni în care a căutat sprijin, dar pe care i-a ales sau cu care s-a ales în mod total tragic, dezinteresaţi să o stăpânească sau să îi tempereze dorinţa nestăvilită de a fi liberă şi diferită cu orice preţ. Luând puţină distanţă, nu avem cum să nu observăm o pretenţie puţin ipocrită, de "fată simplă", care nu vrea atenţie. Cunoscuţii spun că "Amy chiar aşa era"; comportamentul ei e totuşi în contra acestei doleanţe. Singurul moment muzical - din materialul ales de Kapadia - cu adevărat fidel aşa-promovatei ei pretenţii de modestie, este duetul cu Tony Bennet, unde auzim o voce feminină puţin răguşită, de o onestitate tulburătoare, provenită parcă din vremuri trecute. Greşeala lui Amy a fost că nu şi-a concentrat talentul în direcţia potrivită şi că deseori s-a purtat ca în mahala. Când a vrut să se dea la fund, lumea era deja prea aţâţată - fiecare voia să smulgă o bucăţică din ea. Tocmai de aceea, hazardul-ca-temă-vehiculată de Asif-Kapadia-şi-echipa, este, în fond, o temă falsă, pentru că totul s-a întâmplat natural. Dintr-o mână de alegeri tot mai proaste, nu poate să iasă decât o tragedie. Lipsa unei educaţii solide, succesul fulgerător care i-a luat minţile, apropiaţii ce îi parazitau existenţa, au bulversat-o. Când persoana i-a devenit de interes general, şi muzica i s-a comercializat - lucrurile merg mână în mână, pentru că Amy Winehouse şi-a editorializat, prin piese, problemele, fără să înţeleagă că neacceptarea ulterioară a suflului-în-ceafă al presei nu poate fi o opţiune. Ea a trăit un vis, tranformat repede în coşmar, din care nu s-a mai putut trezi. Povestea tipică, a neştiinţei de-a face faţă celebrităţii.
Reductiv, însă, nu e faptul că Amy este prezentată ca o victimă a sistemului, ci mirarea tâmpă că ea ar fi unica persoană distrusă de presiunea jurnalistică - Kapadia nu pare să pornească de la premisa că moartea cântăreţei britanice este, până la urmă, un efect previzibil. De pildă, bucata finală, cu durerea apropiaţilor, e prezentată cinematografic în mod foarte dramatic (cu muzică din off şi montaj selectiv), pe când o opţiune mult mai inspirată raportată la subiectul portretizat ar fi fost un final de tipul no comment - fără intervenţii provenite din exterior. Aşa cum este gândit, Amy nu arată deloc că ar vrea să fie un film onest.