Ce ţi se poate întîmpla prima dată cînd ajungi la Berlinale este să te simţi complet dezorientat. Festivalul are o tradiţie de 66 de ediţii, iar asta înseamnă că a avut timp să crească suficient cît să acopere fiecare secţiune din industrie. Pe de o parte există proiecţiile, i.e. filmele în premieră mondială, filmele de pe tot globul (pe care altfel e foarte posibil să nu le mai vezi, pentru că şansele ca un distribuitor autohton să rişte, de exemplu, cu producţia libaneză Makhdoumin / A Maid for Each sînt foarte mici), grupate în secţiuni tematice sau retrospective. Pe de altă parte, Festivalul e la fel de important pentru profesionişti, fie că vorbim de European Film Market şi Co-Production Market sau despre programul pentru tineri profesionişti - Berlinale Talents. Festivalurile de film fac parte din industrie şi sînt o alternativă la sistemul hollywoodian de marketizare şi distribuţie.
Un film precum Makhdoumin este greu de distribuit în afara circuitului festivalier. În primul rînd, are doar 67 de minute, ceea ce complică programarea în sălile româneşti (cel puţin), pentru că nu ocupă durata dedicată unei proiecţii obişnuite (minim 90 de minute) şi, apoi, este un documentar participativ filmat în cadre fixe, care nu facilitează empatia cu vreun personaj şi e, deci, greu de vîndut spectatorilor într-un sistem clasic de distribuţie. În Beirut, orice familie îşi permite să angajeze o menajară - doar naţionalitatea ei diferă, căci preţul de import creşte sau scade în funcţie de filiera prin care este adusă şi de taxele fiecărei ţări. În primele minute ale filmului, o actriţă (interpretînd un rol) ţine un monolog despre cum a învăţat, în familie, să-şi aleagă şi trateze servitorii: regula de bază este să fie invizibili. Dacă menajera îşi cunoaşte locul şi meseria, ea ştie să nu se facă simţită în casă. Monologul acesta stabileşte atît tema (izolarea socială şi exploatarea acestor lucrătoare emigrante) cît şi stilistica filmului - camera păstrează o încadratură fixă, actriţa e filmată la un plan mediu, stînd pe scaun şi plasată pe fundalul unor blocuri în şantier. Decorul din spatele ei, rece şi lipsit de orice mişcare, contrastează puternic cu discursul despre obligaţia unei categorii profesionale de a fi invizibilă social - aspectele nevăzute nu sînt şi inexistente. Filmul e format din mici scenete care se petrec în biroul unor agenţii de recrutare pentru menajere din Sri Lanka, Filipine, Etioptia şi Sudan, care descriu în amănunt sistemul birocratic ce permite afacerea. În fiecare dintre aceste episoade, camera e fixată într-un punct care oferă o depărtare rezonabilă de subiect, încadrînd geometric obiectele din cadru: prima ramă este încadratura aparatului, următoarea este fereastra. Regizorul şi operatorul abstractizează, astfel, realitatea fizică a Beirutului: perspectiva (arhitecturală) a oraşului nu este nicidecum atît de simetrică precum arată un decupaj de mizanscenă, aşa cum se întîmplă aici. Unul dintre episoade îl urmăreşte pe directorul agenţiei desenînd, pe fereastra generoasă a biroului lui, ca pe un flip-chart, schiţa afacerii lui: ţările din care recrutează, agenţiile partenere, ţările prin care le aduc pe fete şi preţurile pe care le plătesc, explicaţia pentru costul mai mic sau mai mare al unora dintre ele. Makhdoumin are delicateţea de a nu le arăta nici pe lucrătoare ca pe victime, nici pe angajatorii lor ca pe nişte călăi, ci investighează raţiunile financiare şi morale pentru care locuitorii Beirutului acceptă o practică abuzivă şi exploatatoare.
Filmul a avut premiera mondială în cadrul secţiunii Forum a Festivalului de la Berlin, aceeaşi care găzduieşte şi cel mai recent film al lui Adrian Sitaru - Ilegitim. Păcatul unui festival atît de mare este că e omeneşte imposibil să ajungi la toate proiecţiile sau evenimentele. Singura soluţie la îndemînă este să te decizi destul de repede, eventual dinainte să înceapă Festivalul, ce vrei să vezi şi să nu te laşi tentat odată ce a început - în fiecare moment are loc o altă vizionare care se anunţă a fi cel puţin la fel de bună. Pentru mine, prioritate au avut filmele pe care ştiu că am slabe şanse să le mai văd în România, în cinematografe, şi cele pentru care chiar nu aş mai fi avut răbdare să aştept. Multe dintre filmele pe care vreau să le văd sînt proiectate la Forum, pentru că mă interesează paradigme mai puţin clasice. Altfel, în cadrul Panorama sînt proiectate mai multe producţii recente de filme queer şi documentare pe care pot spera să le mai văd doar pe Festival Scope.
E firesc ca Ilegitim să fie inclus în selecţia Forum. Neconvenţionalitatea, aici, e într-o strînsă legătură cu mijloacele de producţie ale filmului: este rezultatul unei şcoli de actorie (mult superior încercărilor asemănătoare din Love Building), nu s-a lucrat pe un scenariu, ci pe o schiţă de evenimente / situaţii, cu buget redus, timpul fiind petrecut pe studiul personajelor şi improvizaţia actoricească. Povestea, pe scurt, e despre familia Anghelescu - un tată văduv, patru copii adulţi - care trece printr-un moment critic cînd se descoperă că patriarhul familiei a fost unul dintre medicii care raportau cazurile de avorturi ilegale în perioada comunistă. Discuţia degenerează, copiii îi reproşează, unii mai direct, alţii mai pe ocolite, abuzurile la care i-a supus de-a lungul timpului. Tatăl (interpretat de Adrian Tititeni) are o cădere nervoasă şi pleacă de acasă. Din acest punct, camera îi urmăreşte subtil pe cei care rămîn, descoperindu-le deviaţiile comportamentale, atenţia crescută fiind pe relaţia incestuoasă a gemenilor Romi şi Sasha. Ilegitim este un spectacol de mizanscenă şi actorie admirabil. Actorii au lucrat pe scenariu un an şi jumătate, timp în care şi-au construit personajele mai departe de ceea ce se vede pe ecran. Şi într-adevăr, sînt multe lucruri care par să umbrească atmosfera din casa lor şi care rămîn necunoscute, ajutîndu-i, probabil, să lucreze pe platou ca la jam session. Multitudinea temelor pe care le abordează dintr-o suflare (politica pronatalistă şi moralitatea avorturilor, incestul, abuzurile părinteşti şi efectele lor) îngreunează puţin povestea, dar o chestionare a efectelor patriarhatului e mai mult decît bine venită în contextul cinematografiei româneşti.
L'avenir, cel mai recent film al regizoarei franceze Mia Hansen-Løve, care a rulat în cadrul competiţiei, e o perspectivă feminină şi feministă asupra dramelor despre femei trecute de 50 de ani, pe care soţii le părăsesc pentru amantele lor mai tinere. Hansen-Løve ştie foarte bine să surprindă intimitatea unor momente delicate, vulnerabile, din viaţa personajelor ei feminine - Le père de mes enfants (2009) vorbeşte despre sinuciderea unui producător francez, provocată de criza financiară, din perspectiva familiei pe care o lasă în urmă, iar în Un amour de jeunesse (2011) observă evoluţia felului în care se îndrăgosteşte o femeie, din adolescenţă pînă la maturitate. Filmele ei sînt formate din mici episoade independente, din a căror alăturare reies observaţii fine despre viaţa interioară a personajelor. În L'avenir, o descoperim treptat pe Isabelle Huppert ca fiică, mamă, soţie şi profesoară dedicată. Sentimentele pe care le trăieşte postseparare oscilează, cu momente de slăbiciune şi, uneori, de autoindulgenţă, fără a intra pe teritoriul melodramei. Delicateţea filmului constă în faptul că personajul ei nu încearcă să-şi acopere o lipsă, nici să-şi redescopere identitatea în afara căsniciei, aşa cum se întîmplă în multe dintre dramele de gen, ci baleiază între stări emoţionale pînă cînd se obişnuieşte cu noul ei ritm.
Tot în cadrul Berlinlei au mai rulat filme precum Kollectivet al lui Thomas Vinterberg (cunoscut, împreună cu Lars von Trier, pentru manifestul Dogma 95), Chi-Raq, regizat de Spike Lee, şi Hele sa hiwagang hapis / A Lullaby to the Sorrowful Mystery (Lav Diaz), ca şi filmul bosniac Smrt u Sarajevu / Death in Sarajevo (r. Danis Tanović), Wu tu (r. Fan Jian), Hotel Dallas (r. Livia Ungur şi Sherng-Lee Huang) sau Maggie's Plan (r. Rebecca Miller). Despre unele din ele vom avea timp să mai discutăm cu altă ocazie.