Concertul din 3 martie 2016 al Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti desfăşurat la Ateneul Român, a fost dirijat de Cristian Măcelaru şi a cuprins două capodopere ale muzicii europene: Simfonia nr. 6 în fa major «Pastorala», op. 68 de Ludwig van Beethoven şi muzica la baletul Le Sacre du printemps (Sărbătoarea primăverii) de Igor Stravinski.
Publicul s-a bucurat de un concert de înaltă ţinută artistică. Dirijorul Cristian Măcelaru, un oaspete invitat adesea la pupitrul Filarmonicii George Enescu, impulsionează acest ansamblu orchestral de prestigiu, aducând de fiecare dată o benefică înviorare şi un apetit de muncă cu rezultate estetice evidente.
Cristian Măcelaru este dirijor în-rezidenţă al Orchestrei Simfonice din Philadelphia. Este laureat al concursului de dirijat Georg Solti. A studiat vioara cu profesorul Larry Rachleff, la Rice University din SUA. Iniţial a studiat vioara, devenind cel mai tânăr concertmaistru al Miami Symphony Orchestra. A debutat la vârsta de 19 ani, ca solist, la Carnegie Hall. S-a dedicat apoi dirijatului, perfecţionându-se cu maeştrii precum: David Zinman, Murry Sidlin, Rafael Frühbeck de Burgos, Robert Spano, Oliver Knussen şi Stefan Asbury. A condus Houston Youth Symphony. A fost Director artistic al Crisalis Music Proiect, încurajând tinerii muzicieni în cariera lor muzicală aleasă. În 2010 a dirijat la Houston Grand Opera. A fost invitat la Tanglewood Contemporary Music Festival şi la Caramoor Festival. A dirijat Chicago Symphony Orchestra, înlocuindu-l cu succes pe Pierre Boulez. A acompaniat în concerte violonişti de renume precum: Joshua Bell, Anne-Sophie Mutter şi Ray Chen. A dirijat orchestrele simfonice din Toronto, Baltimore, Houston, St. Louis, Seatle, Detroit, Milwakee, Indianapolis, Halle Orchestra, Bournemouth Symphony, Gothenburg Symphony Orchestra şi Hague Residentie Orkest din Olanda.
În prima parte a concertului de la Bucureşti, din 3 martie 2016, Cristian Măcelaru a prezentat numerosului public aflat la sala Ateneului, o versiune plină de autenticitate şi vitalitate a Simfoniei nr. 6 în fa major «Pastorala», op. 68 de Ludwig van Beethoven. Mulţimea sentimentelor declanşate înlăuntrul compozitorului de diversitatea naturii erau minunat revărsate, prin intermediul ideilor muzicale, către ascultători. Simfonia nr. 6 în fa major, a fost compusă între 1805 şi 1808. Prima audiţie a ei a avut loc în 22 decembrie 1808, la Theater an der Wien. Titlul complet al opusului beethovenian este: Simfonie Pastorală sau Amintire a vieţii rustice, mai curând emoţie exprimată decât pictură descriptivă. Simfonia a şasea a fost co-dedicată prinţului Lobkowitz şi contelui Razumovski. Beethoven avea pentru natură o dragoste neţărmurită. Contesa Theresa von Brunswick [1] scria despre acest sentiment nobil al compozitorului: "Îi plăcea să fie singur cu natura, pentru a-i face doar ei confidenţe".
Lucrarea este singura simfonie în cinci părţi concepută de Beethoven. Fiecare parte ilustrează un episod unic al vieţii de la ţară. Predomină delicateţea tuşei şi nuanţele pastelate. În ceea ce priveşte modul de folosire a timbrului instrumentelor, este de observat faptul că finalitatea expresivă este cea care decide. Astfel, trombonii, de pildă, sunt utilizaţi aici ca suport armonic discret, în detrimentul emisiei lor puternice specifice. Piculina şi timpanii apar doar în episodul Furtunii, iar clarinetul şi oboiul îşi recapătă în această simfonie rolul de promotor al caracterului pastoral. Berlioz afirma despre această simfonie că, faţă de a Cincea, ne aflăm în faţa unui evantai de teme muzicale, nicidecum în prezenţa unei singure celule generatoare. Este o simfonie din care funebrul lipseşte, iar ideea de contrast este, în general, înlocuită cu cea de complementaritate a ideilor muzicale.
Ascultam în sala Ateneului cum în prima parte, Allegro ma non troppo, intitulată Impresii de bucurie trezite de sosirea la ţară, firul melodic incipient expus de violoncele, viole şi viori îmi provoca imaginaţia către contemplarea unui spaţiu circular, în care orizontul era foarte îndepărtat. Admiram măiestria gradării intensităţii în creştere pe care dirijorul Cristian Măcelaru o inducea orchestrei în reluarea înzecită a unui motiv. Te pătrundea un sentiment confortabil de constantă bucurie. Această stabilitate se transforma într-o stare geamănă: veselie pură. O a doua idee muzicală era prezentată de violoncele într-o tonalitate senină, de do major. Apoi, în secţiunea dezvoltătoare simţeam cum acea celulă ritmică ce revine în mod obsedant de 48 de ori îmi conferea un sentiment de plutire, datorită arpegiilor frânte intonate de violoncele. Fiecare solo al instrumentelor de suflat avea prospeţime şi se integra coloristic atmosferei de bine sonor. Trioletele aduceau o sugestie a vânătorii. Pedale acordice pe funcţiunile tonale principale îmi dădeau senzaţia de pace sufletească. Gândul mă ducea la compasiune faţă de natura atât de agresată astăzi din cauza stricăciunilor provocate de oameni. Aflasem de curând că s-a descoperit o bacterie care "mănâncă" materialul plastic. Speranţa mă face să cred că vom mai putea admira frumuseţile naturii. Iar muzica Pastoralei lui Beethoven poate devora urâtul şi răul din conştiinţa oamenilor ce o ascultă.
În cea de-a doua parte a simfoniei, Andante molto mosso, dincolo de imitaţiile cântecului de privighetoare, a pitpalacului ori a cucului, executate cu mult umor, pe rând, de flaut, oboi şi clarinet, această parte, intitulată Scenă la pârâu, conduce undeva spre un sentiment de "pietate panteistă" [2]. Am remarcat intervenţiile frumos frazate ale fagotului, ce reitera tema expusă de viori.
Apoi, în partea a treia, Allegro, intitulată Reuniune ţărănească veselă, m-a impresionat acel farmec rustic, exprimat intenţionat cu o anume naivitate stilistică, în secţiunea mediană a Scherzo-ului, unde elementele unui dans ţărănesc plin de graţie şi umor, dominau discursul muzical.
Dirijorul Cristian Măcelaru a realizat, paradoxal, foarte firesc, sub aspect sonor dezlănţuirea unei furtuni. Fulgerele şi tunetele păreau chiar naturale. Am ascultat destule versiuni în care exagerarea intensităţii sunetului emis dăunează imaginii. Aici, într-adevăr substituirea sentimentului de plăcere cu cel de durere, apare cu evidenţă. Însă dozarea judicioasă a făcut ca momentul să fie departe de ideea de cataclism, de diluviu. Tremolo-ul corzilor grave prefigura tulburarea grandioasă. Viorile secunde în staccato insinuau o temă plină de ezitări. Cât de sugestiv a fost realizat momentul dezlănţuirii furtunii, acolo unde tonalitatea fa minor se impunea printr-o intervenţie tutti. Oboiul a însorit cu timbrul său totul, spre finalul părţii. Partea a cincea a simfoniei, a urmat fără pauză. Acest Allegreto a readus puritatea şi absenţa conflictului. Un cântec pastoral ce promovează sentimentul recunoştinţei şi al fericirii. Tema clarinetului se desfăşura liniştit pe o dublă pedală, tonică şi dominantă. Simetric, lucrurile revin la normal: păstorii îşi suie din nou turmele pe munţi. Fa majorul se instaurează ca o lumină pură.
Am admirat construcţia interpretativă a lui Cristian Măcelaru. Intuiam migala cu care a pregătit acest concert, cizelând momentele delicate şi pretinzând cu blândeţe şi erudiţie apropierea artiştilor de ceea ce în emisiunile Serata muzicală ale regretatului Iosif Sava era o exclamaţie mai mult decât pertinentă: Ce muzică minunată!
În a doua parte a serii muzicale de la Ateneul Român, publicul a ascultat Sărbătoarea primăverii de Igor Stravinski. O cu totul altă faţă a naturii decât cea din Simfonia Pastorală! Scrisă în 1910, lucrarea sugerează un ritual păgân solemn. Mi se pare o muzică sălbatică, chiar sadică, cu ritmuri violente. Armonii disonante se îmbinau uneori cu teme diatonice cu parfum arhaic. Accente asimetrice frustrează auzul de periodicitatea clasică. Ostinaţie, duritate şi anxietate. Cele şase părţi ale lucrării sunt: Introduction, Cercles mystériuex des adolescentes, Glorification de l\'élue, Évocation des ancêtres, Action rituelle des ancêtres şi Danse sacrale de l\'élue.
Categorii estetice precum tenebrosul devin apăsătoare în receptarea acestei muzici. Ascultam solo-ul de fagot de la începutul lucrării. Totul pare dus spre o zonă în afara firescului. Registrul supraacut utilizat aduce o stare de sfâşiere. Pulsaţia, aproape că dispare aici.
Simţeam o anume "barbarie elaborată" a acestei muzicii, aşa cum Pierre Boulez o caracteriza extraordinar. Şi totuşi, atrage!
Opusul acesta stravinskian este unul dintre cele mai dificile, având o orchestraţie imensă. Necesită, de asemenea un efort sporit din partea tuturor interpreţilor şi a dirijorului. Mai mult ca sigur şi din partea publicului.
*Dirijorul Cristian Măcelaru, împreună cu Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu din Bucureşti a reuşit să redea această muzică anti-romantică, în care lipsa prejudecăţilor este atotstăpânitoare, cu multă râvnă şi veridicitate.
Am ascultat un concert simfonic remarcabil. Oare putem spera ca natura să zumzăie frenetic în sufletul nostru?
NOTE
[1] Contesa Therese von Brunswick (1775-1861) a fost o elevă a lui Ludwig van Beethoven, de care compozitorul s-a îndrăgostit, dedicându-i Sonata nr. 24 pentru pian în fa diez major, op. 78, precum şi Bagatella în la minor für Therese (probabil für Elise).
https://fr.wikipedia.org/wiki/Symphonie_n%C2%BA_6_de_Beethoven
[2] Ştefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol.II, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, pag. 388.
*Imaginea pentru Sacre du Printemps a fost preluată de pe site-ul: littlewhiteearbuds.com