Moartea cu Salvarea - Moartea domnului Lăzărescu

De cînd a primit Marele premiu al secţiunii "Un certain regard" la Cannes, anul acesta - şi, pe urmă, nenumărate alte premii la majoritatea festivalurilor la care a fost prezentat, inclusiv la TIFF -, Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu (pe un scenariu scris în colaborare cu Răzvan Rădulescu) a devenit aproape un "film-cult"! Un fel de legendă urbană: sperietoare pentru "cinematograful românesc de gen" (gen: Sergiu Nicolaescu) şi ştachetă inhibitoare pentru "tînărul cinematograf românesc" (gen: mai aveţi mult pînă acolo...).

De fapt, este "doar" un film foarte bun, scris şi regizat cu profesionalism şi interpretat de actori foarte buni şi profesionişti. În plus, (cireaşa - mediatică! - de pe tort, în el apare Monica Bârlădeanu (şi ea, foarte bună).

Fără să se fi vrut o excepţie, Moartea... inhibă, mai curînd, prin durată şi anvergura subiectului. Are puţin peste 2 ore şi jumătate şi vorbeşte - cum spune şi titlul - despre moarte. Moartea unui pensionar (Ion Fiscuteanu, tulburător), care trăieşte singur într-un apartament prăpădit de bloc, într-un cartier prăpădit al Bucureştiului, şi care - cînd i-ajunge cuţitul la os - cheamă Salvarea. Numai că el e deja condamnat (are un cancer de care n-are habar), iar Salvarea nu îl "salvează": doar îl poartă de colo-colo, de la un spital la altul, vegheat de un fel de înger în uniformă de infirmieră (asistenta Mioara Avram, prodigios jucată de Luminiţa Gheorghiu)...

Filmul e inspirat de un caz real, dar interesul său e în altă parte; mai precis, în modul inteligent în care implică (emoţional) spectatorul, ţinîndu-l cu sufletul la gură într-o cursă cu obstacole (sistemul medical...) şi contra-cronometru împotriva Morţii. Un film cinstit (evident, Omul nu poate "învinge" Moartea), dur şi adevărat...