Discordia, episodul III - Alegerea unei direcţii

Având o parte din minimul necesar formării unei echipe - cam o treime -, ne-am luat inima în dinţi şi am stabilit un termen îndrăzneţ. Am decis că "vom filma nu mai târziu de vara lui 2015". Aveam, aşadar, câteva luni pentru a-l pune cap la cap. Mie mi se părea timp berechet, fiind răpit de cum lucra Godard la începutul carierei lui: o idee scrisă în fugă şi multă improvizaţie la locul faptului, ar putea fi descrisă, în cel mai reductiv mod cu putinţă, maniera lui.

Pre-producţia a început cu mult elan. Aşa se întâmplă, în genere. În fapt, entuziasmul ni-l bazam pe o mare debusolare comună, şi anume legată de aşa-zisa industrie cinematografică din ţară, cu tot ce cuprinde ea: de o parte, filme şi instituţii, de alta, tipul de texte care se scriu despre cinema, cu câteva excepţii de-a dreptul notabile.

Ştim cu toţii că, în România, ca în multe alte ţări din regiune, există aceste două mari tendinţe: filmul de autor, care a început deja să se desprindă din zona mizerabilistă, dar e în continuare dependent de nişte reguli estetice, şi filmul ce vrea să copieze modelul american, care nu e mai mult decât o pastişă fondată pe o structură disfuncţională atunci când ia contact cu cadrul autohton. Într-o societate ca a noastră, marginală, nu vor putea niciodată funcţiona poveştile de mare succes turnate la Hollywood. Pentru că tipul acela de cinema nu doream oricum să îl sondăm şi pentru că zona spre care tindeam nu are, din capul locului, prea mult public, am decis să ne dăm frâu liber imaginaţiei şi să facem un film exact aşa cum îl doream, fără să ne gândim la felul cum va fi receptat.

Aşa că am decis să mergem pe acest cel mai riscant pariu - orice am fi făcut, în fond şi la urma urmei, ar fi însemnat un risc - şi să adoptăm câte ceva din prima tendinţă, a aşa-numitului cinema NCR-ist de autor, peste care să suprapunem, însă, şi altceva. Adică, ţinteam către cadre lungi, statice, şi o poveste tip "dramă de bucătărie", cum a fost catalogată de occidentali. Totodată, însă, voiam să construim un cadru narativ ultra-izolat, în care personajele nu interacţionează decisiv cu lumea, cu oraşul, ci aleg să locuiască undeva retras şi într-un fel aparent disfuncţional.

Voiam să propunem ceva ce aduce a manifest post-naturalist, în care tot ce se întâmplă în faţa camerei este artificial de la bun început, dar în egală măsură se trage în continuare din realitate. O chestiune schizoidă, cum am definit-o pe parcurs. Însă, ce încă nu anticipam era cât de schizoidă avea să ajungă în varianta ei finală, bătută în cuie după fix un an de la naşterea ideii. Dar, să nu anticipăm.
*Data viitoare, voi continua cu motivele, dar şi cu premisa din spatele filmului Discordia.

Discordia este un film independent, scris şi regizat de Ion Indolean, la bază critic de film, şi produs de Hola Media. Deocamdată, Discordia nu poate fi văzut, fiind în perioada de înscriere la festivaluri. Puteţi, însă, urmări parcursul proiectului pe pagina lui de Facebook, cât şi pe LiterNet şi pagina acestuia de Facebook.