Neprofesionist. Una dintre etichetele puse acestui film, de către diverşi critici. Realizat cu un buget relativ mic, faţă de lungmetrajele realizate anterior de Noé, dar mai ales în comparaţie cu Enter the Void, filmul Love mizează pe actori amatori şi prieteni de-ai regizorului. E evident că cei care performează în faţa camerei au prestaţii modeste: puternica afecţiune a cuplului central, precum şi lipsa acesteia în relaţia protagonistului cu Omi, nu reies foarte clar. Jocul lor ajunge, per total, să fie nesatisfăcător. Doar în timpul actelor sexuale dintre Electra şi Murphy, aceştia ating nivelul la care ar trebui să se afle, de fapt, pe tot parcursul proiectului: impresia dragostei e, aşadar, oferită sporadic. În plus, întreaga echipă din spate este formată tot din prieteni de-ai regizorului.
Porno. Una dintre părerile generalefaţă de Love a fost că ar fi pseudo-porno dezgustător. Deşi include numeroase secvenţe de sex nesimulat, filmul nu este despre sex, ci, mai degrabă, îl putem considera un proiect cu un puternic conţinut erotic, o incursiune în lumea dragostei pure, ce depăşeşte limitele relaţiilor convenţionale. Încă de la primul plan (Murphy şi Electra se stimulează reciproc până la extaz), înţelegem faptul că între cei doi compatibilitatea sexuală nu este o problemă. Însă, planul următor îl vedem pe Murphy alături de o altă femeie, cu care are un copil, ce plânge în camera de alături. Antiteza este clară. Filmul îl umăreşte pe Murphy în călatoria sa pe opium în căutarea memoriei Electrei, dragoste ce încă îl macină, într-un prezent ce îl dezgustă: Omi, lipsa visurilor, dar şi a realizărilor.
De la pornografic la (auto)referenţialitate. Gaspar Noé continuă tradiţia multor altor regizori care au adus pe ecrane sex nesimulat, ca Lars von Trier sau Catherine Breillat, dar nu în scop pornografic, ci pentru a sublinia că sexul nu mai trebuie să fie un tabu în film. Însă, Noé nu se opreşte în a-şi prezenta protagoniştii în cele mai diverse ipostaze sexuale, de la menage à trois, cu Omi sau cu un transsexual, la orgii, ce amintesc de Eyes Wide Shut ori, chiar mai clar, de sauna din Post Tenebras Lux. În rolul fostului iubit al Electrei, Noe joacă un fotograf cu puternice accente de infidelitate, iar ca dublură a protagonistului produce poate cea mai memorabilă imagine a filmului: gros-plan cu penisul lui, care ejaculează spre cameră. Cu toate acestea, filmul nu ajunge la şocul produs de Irreversible, în cel mai dur moment al său: violul din pasajul subteran sau crima din Rectum rămân mai puternice. Murphy, prin construcţia sa, pare a fi un alter ego al regizorului: pastila neagră de opium ascunsă în carcasa de VHS de la Seul contre tous, macheta hotelului din Enter the Void, imigrant în Franţa, regizor (sau pretendent) şi lista poate continua.
Un film al memoriei (şi al afecţiunii). Pentru a face trecerea de la o secvenţă la alta, Noé recurge la fade to black, un tip de tăietură ce oferă impresia, în acest caz, unor clipiri. Astfel încât, pentru privitor se instaurează acea senzaţie că ar participa, că ar avea acces la intimitatea personajelor. Vocea din off are rolul de a ne imersa şi mai puternic în realitatea filmului, oferind fluiditatea necesară pentru a fi purtaţi prin afectele lui Murphy.
"Un film care ilustrează cu adevărat sexualitatea sentimentală", spune Murphy în legătură cu visul cinematografic, al lui fiind acelaşi cu al regizorului, îi subliniază intenţia. Însă, deşi ce ţine de sexualitate nu este neglijat, sentimentele nu sunt transmise cu acurateţe de actori, iar dragostea, al cărei corespondent în engleză este şi titlul filmului, se manifestă în timpul actelor sexuale, dar nu reuşeşte să o facă întotdeauna în restul tmpului. Chiar dacă Noé orchestrează, aşa cum ne-a obişnuit, foarte bine senzaţia de imersiune în spatele ecranului, artificialitatea unor momente ne scoate din reverie, ne face conştienţi de iluzia acestei realităţi pe care o reprezintă.