Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul Istanbul International Film Festival, 2016

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prea multe pentru atât de puţin - I sogni del Lago Salato / Dreams of the Salt Lake la Istanbul International Film Festival, 2016


aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un tramvai vintage împarte strada Istiklal în două părţi aproximativ egale. Ajung la centrul de presă, situat la parterul Centrului Cultural Akbank din capătul primei jumătăţi a străzii, imediat ce am traversat o piaţă Taksim neaglomerată şi neobişnuit de calmă.

Au trecut 20 de zile de la atentatul sinucigaş din Istanbul din ultima decadă a lunii martie 2016, când 5 persoane şi-au pierdut viaţa. Realizez că mă aflu pe aceeaşi stradă abia când ajung la jumătatea ei şi îmi aduc aminte de îndrumările obsesive ale prietenilor din România ai grijă! (de parcă există o reţetă pentru asta), cât şi de cele venite din partea prietenilor din Turcia orice persoană îmbrăcată suspect de gros este suspectă!. Şi tind să îi cred pe cuvânt: pentru această perioadă a anului cu temperaturi ce trec de douăzeci de grade e destul de ciudat să umbli îmbrăcat în haine multe sau groase. Îmi păstrez calmul strecurându-mă prin mulţimea îmbrăcată potrivit pentru o dimineaţă răcoroasă, printre oameni purtând după ei bagaje de diferite de dimensiuni. Am un rucsac negru la mine, care îmi permite să mă încadrez perfect în această mulţime omogenă de suspecţi.

Îmi încep suita proiecţiilor de la Festivalul Internaţional de Film din Istanbul, ajuns în 2016 la ediţia cu numărul 35, mergând la (cum altfel?!) un film documentar, regizat de italianul Andrea Segre - I sogni del Lago Salato / Dreams of the Salt Lake. Trebuie să recunosc că am ales proiecţia cu puţină reticenţă, neînţelegând iniţial unde se leagă firele în filmul italian făcut în Kazahstan. Cred mai mult în şansele autenticităţii gustului unei pizza italieneşti gătită de un kazah decât în obiectivitatea şi autenticitatea unui film regizat de un italian despre Kazahstan. O părere pe care mi-am format-o în ultimele luni, vizionând mai multe filme în care, fără să-şi dea seama, regizorii cad în plasa propriei vânători. Ajung astfel să cearnă realitatea printr-o prismă exotică, care deformează lucrurile în defavoarea subiectului sau al mesajului pe care şi-l propune produsul cinematografic.


Valul de suspiciune scade în intensitate odată cu primele minute care ne introduc într-o călătorie necunoscută pe un tărâm şi mai puţin cunoscut. În vârstă de 38 de ani, Andrea descoperă în sertarele părinţilor săi o arhivă video cu materiale înregistrate în anii '60-'70. Rolele de peliculă conţin o documentare video a boom-ul economic prin care a trecut Italia în perioada respectivă, surprinzând cu o sinceritate aproape naivă impactul social al revirimentului financiar din peninsulă. Nimic special deocamdată, veţi spune, mai ales că imaginile care însoţesc aceste informaţii sunt cadre largi şi goale cu pustiul stepelor kazahe şi mini-revoluţia industrială italiană din perioadă pe care am menţionat-o mai devreme. Nu durează foarte mult până ne este livrată soluţia: Andrea încearcă în film să explice pericolul latent la care este supus poporul kazah, prezentând drept model societatea italiană de astăzi care acum 40 de ani s-a îmbătat cu apă rece în perioada creşterii economice apărute parcă de nicăieri. Un domn, ce mai!

Pretextul pătrunderii în Kazahstan îl asigură o companie italiană, una cu greutate în rândul companiilor care gestionează extracţia şi exportul de petrol. Industria petrolieră, de altfel, alimentează discrepanţa dintre regiunile slab dezvoltate, generatoare de forţă de muncă ieftină, şi zonele urbane care în care înfloresc zgârie-norii, iar odată cu ei impresia falsă despre sustenabilitatea pe termen lung a acestui fenomen. Andrea completează aici cu ideea visului care nu vine niciodată singur şi care, inofensiv la prima vedere, devine surogat pentru alte şi alte vise care, privite la scară macro, amplifică lăcomia unei creşteri inutile sau dusă într-o direcţie nepotrivită.

Şi de aici încolo filmul creşte prin acest montaj paralel italiano-postbelic versus kazaho-contemporan. Filmul prezintă din abundenţă naivitatea caracteristică fostelor state sovietice, în care Occidentul este privit nu ca o alternativă, ci mai degrabă ca o soluţie (unică) salvatoare a situaţiei ireversibile în care s-au pomenit peste noapte. Călătoria prin cele trei comunităţi în care ajunge regizorul reuşeşte să descrie cu o subtilitate plastică certitudinea conform căreia speranţele localnicilor s-au consumat în momentul destrămării Uniunii Sovietice, următoarea fereastră fiind anunţată pentru 2038, atunci când este preconizată epuizarea resurselor petroliere. Un deadline greu de acceptat având în vedere mişcare lentă de dezvoltare a unor surse de energie alternative.

Bine, îmi cer scuze că am exagerat cu acel creşte de mai devreme. Filmul e cam atât, din păcate. Pentru că pe parcurs, soluţia ecuaţiei propusă iniţial s-a dovedit a fi doar o poartă îngustă către o ecuaţie mult mai complexă, nejustificat de întortocheată. Filmul se transformă într-o colecţie de imagini cuminţi culese de operatorul Matteo Calore, care devine redundantă şi obositoare la un moment dat. Camera caută într-un mod agasant puncte de sprijin într-un spaţiu pustiu pentru a scoate în evidenţă această pustietate. Mişcarea artificială e uşor depistabilă, ieşind în relief semnificativ mai mult decât obiectul acţiunii pe care şi-o propune. Am încercat să dau credit intenţiei, invocând necesitatea creării unei atmosfere specifice şi menţinerea acesteia, însă chiar regizorul rupe ritmul pe care tot el se chinuie să-l inducă fără succes. Intervenţiile cu imagini din arhiva personală nu coagulează cu firul narativ, desprinse dintr-un alt context, străin nouă, dar pe care regizorul încearcă să ni-l impună, iar eu nu înţeleg de ce ar fi nevoie să facă asta.

Începe să ningă atât în Kazahstan, cât şi în Veneţia, iar în sală se aprinde lumina. Ies îngheţat de la ideea că visele Lacului Sărat au fost sufocate prin această încăpăţânare mascată sub forma unei opţiuni estetice. Deşi intenţiile se învârt în jurul ideii de a propune un dialog între discursurile socialiste din Italia anilor '60-'70 şi realitatea amorţită din stepa kazahă, condimentând cu amprenta unei poveşti personale, filmul eşuează într-un conglomerat de stiluri. Avem, pe de o parte, povestea mult prea profundă şi personală a propriilor părinţi, iar de cealaltă parte vine această expunere, aparent obiectivă şi echidistantă, cu un mesaj al imaginilor denaturat de vocea naratorului. A încercat prea mult, a reuşit prea puţin.

În drum spre ieşire am trecut printr-o poveste cu happy-end, obositor de clasică, a unui cuplu în care toată lumea înşeală pe toată lumea (apropo, In the Shadow of Women e un exemplu bun despre CNC-urile care sprijină filme proaste şi despre cum asta se întâmplă şi la case mai mari), dar l-am întâlnit şi pe domnul Kaminsky, care îşi lasă relatarea biografiei pe seama unui jurnalist, într-un film semnat de Wolfgang Becker, cunoscut pentru Good bye Lenin!. Becker plăteşte încercarea de impunere a propriului stil cu preţul scăderii intensităţii şi apariţiei unui grad de predictibilitate hollywoodiană.



 Toate articolele despre Festivalul Istanbul International Film Festival, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer