Prima zi - o reacţie - Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles la TIFF, 2016

Din prima zi a TIFF-ului 2016, Clujul s-a animat brusc şi s-a aglomerat mai mult decât îl ţin balamalele porţilor sale medievale. Hoarde de curioşi au dat buzna pe străzile burgului, au luat cu asalt terasele, magazinele, gelateriile. Au pus stăpânire pe trotuare şi pe carosabil, pe parcări şi bănci, pe localuri şi pe cinematografe (goale înainte). S-a umplut oraşul cu cinefili discreţi, autohtoni sau veniţi de departe, adulatori seduşi de magia filmului şi cu producători (de minuni), hrăpăreţi, pregătiţi să împuşte premii, orgolioşi şi emfatici, gălăgioşi, ce mai! vedete în exerciţiul funcţiunii. De la festivităţi, absolvenţii facultăţilor clujene au intrat direct în sălile de cinema, abandonându-şi, desigur, toga şi tichia de la ceremonii. Într-un fel de apoteoză a primei zile de festival, francezii de la Transe Express au zburat pe deasupra lui Matia Corvinul, înţepenit olimpian pe cal alături de cei patru generali ai săi. Celebrul ansamblu statuar conceput de Fadrusz János în 1902 n-a fost niciodată mai bine evidenţiat ca valoare artistică în sine, fără conotaţii politice. Jocuri de lumini şi culori, acrobaţii incredibile, costume, artişti şi prestidigitatori, veritabile atribute extrase din magia filmului, după care publicul prezent în Piaţa Unirii s-a lăsat cutremurat de comedia lui Caranfil 6,9 pe scara Richter... Aşa a început a 15-a ediţie.


Luminile şi culorile de pe ecranul sălii Cercului Militar au indus nelinişte, exasperare şi tensiune în spectatorii care au participat la proiecţia filmului-maraton Jeanne Dielman, starda Comerţului 23, cod 1080, Bruxelles. Trei ore (chiar mai mult!) mi s-au părut trenante pentru a suporta mesajul foarte clar definit de Chantal Akerman din primele 30 de minute vizavi de viaţa anostă a unei văduve, absorbită de treburile casnice, terne, repetitive, maniacale. Dar o capodoperă obligă la efort şi pacienţă şi la o retrospectivă acestea se impun. Chantal Akerman e recunoscută pentru stridenţele în materie de stil, de abordare a temelor şi investigaţiilor realului. Cotidianul casnic al anilor '70 este pus la microscopul unei severe analize, dezvăluind atitudinea pronunţat feministă a cineastei decedate în 2015, după aproape cincizeci de ani de carieră.


Pentru anii '70 era o cutezanţă ieşită din comun să filmezi scene întregi cu camera nemişcată, câte un cadru având 10 sau 15 minute. Tinerii cineaşti ai noului val românesc au avut de la cine să înveţe! Văduva interpretată de Delphine Seyrig trăieşte într-un apartament modest din Bruxelles împreună cu fiul ei. Este o femeie voluntară, singură, cochetă, cu un comportament exemplar în aparenţă, dar se întreţine din prostituţia discretă practicată în propria casă, atunci când băiatul, un adolescent, e plecat la şcoală. Se descurcă astfel ducând o viaţă monotonă, searbădă, lipsită de satisfacţii şi bucurii. Are o faţă de porţelan, fără expresie. Privirea ei se fixează adesea în gol. E o încarnare rece, stoică, a unui Sisif devenit simplu mecanism de supravieţuire. Te aştepţi la tot pasul să clacheze, dar nu. Ea trăieşte într-un univers strâmt, aseptic în exterior (maniacă în privinţa curăţeniei), dar viciat în interior. Repetă fără să crâcnească automatismele cotidiene, nu pare a simţi vreo afecţiune pentru nimeni. Viaţa ei e seacă, obscură, fără culoare. Viaţa ei prinsă în trei zile. Chiar sexul practicat pentru bani nu e altceva decât un alt automatism. Relaţia cu fiul ei e distantă, convenţională. Lipsa socializării se simte uneori, fără să lase o urmă de suferinţă pe faţa ei. Mersul agasant prin apartament imprimă un ritm tenebros acţiunii firave. Picurii cafelei prelinşi din filtru aduc în prim plan simbolul clepsidrei. Timpul se scurge inert, fără valoare. Liftul cu care urcă spre apartamentul ei e celula închisă cu două rânduri de zăbrele în care vieţuieşte fără a trăi.

Totuşi, acest sfinx de o frumuseţe glacială va ceda la un moment dat. Nu se poate să nu cedeze. Omorându-şi partenerul de sex, eroina îşi ucide propria viaţă. O crimă kafkiană prin simbolistica ei. Melancolizări pe această temă nu văd a se mai face. Finalul transferă mitul existenţial bătut în cuiele stoicismului eroinei într-o rezolvare de tip horror ce aduce detensionarea. O lovitură de graţie dată feminismului de către o feministă?