Prima zi - o reacție - Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles la TIFF, 2016

Din prima zi a TIFF-ului 2016, Clujul s-a animat brusc și s-a aglomerat mai mult decât îl țin balamalele porților sale medievale. Hoarde de curioși au dat buzna pe străzile burgului, au luat cu asalt terasele, magazinele, gelateriile. Au pus stăpânire pe trotuare și pe carosabil, pe parcări și bănci, pe localuri și pe cinematografe (goale înainte). S-a umplut orașul cu cinefili discreți, autohtoni sau veniți de departe, adulatori seduși de magia filmului și cu producători (de minuni), hrăpăreți, pregătiți să împuște premii, orgolioși și emfatici, gălăgioși, ce mai! vedete în exercițiul funcțiunii. De la festivități, absolvenții facultăților clujene au intrat direct în sălile de cinema, abandonându-și, desigur, toga și tichia de la ceremonii. Într-un fel de apoteoză a primei zile de festival, francezii de la Transe Express au zburat pe deasupra lui Matia Corvinul, înțepenit olimpian pe cal alături de cei patru generali ai săi. Celebrul ansamblu statuar conceput de Fadrusz János în 1902 n-a fost niciodată mai bine evidențiat ca valoare artistică în sine, fără conotații politice. Jocuri de lumini și culori, acrobații incredibile, costume, artiști și prestidigitatori, veritabile atribute extrase din magia filmului, după care publicul prezent în Piața Unirii s-a lăsat cutremurat de comedia lui Caranfil 6,9 pe scara Richter... Așa a început a 15-a ediție.


Luminile și culorile de pe ecranul sălii Cercului Militar au indus neliniște, exasperare și tensiune în spectatorii care au participat la proiecția filmului-maraton Jeanne Dielman, starda Comerțului 23, cod 1080, Bruxelles. Trei ore (chiar mai mult!) mi s-au părut trenante pentru a suporta mesajul foarte clar definit de Chantal Akerman din primele 30 de minute vizavi de viața anostă a unei văduve, absorbită de treburile casnice, terne, repetitive, maniacale. Dar o capodoperă obligă la efort și paciență și la o retrospectivă acestea se impun. Chantal Akerman e recunoscută pentru stridențele în materie de stil, de abordare a temelor și investigațiilor realului. Cotidianul casnic al anilor '70 este pus la microscopul unei severe analize, dezvăluind atitudinea pronunțat feministă a cineastei decedate în 2015, după aproape cincizeci de ani de carieră.


Pentru anii '70 era o cutezanță ieșită din comun să filmezi scene întregi cu camera nemișcată, câte un cadru având 10 sau 15 minute. Tinerii cineaști ai noului val românesc au avut de la cine să învețe! Văduva interpretată de Delphine Seyrig trăiește într-un apartament modest din Bruxelles împreună cu fiul ei. Este o femeie voluntară, singură, cochetă, cu un comportament exemplar în aparență, dar se întreține din prostituția discretă practicată în propria casă, atunci când băiatul, un adolescent, e plecat la școală. Se descurcă astfel ducând o viață monotonă, searbădă, lipsită de satisfacții și bucurii. Are o față de porțelan, fără expresie. Privirea ei se fixează adesea în gol. E o încarnare rece, stoică, a unui Sisif devenit simplu mecanism de supraviețuire. Te aștepți la tot pasul să clacheze, dar nu. Ea trăiește într-un univers strâmt, aseptic în exterior (maniacă în privința curățeniei), dar viciat în interior. Repetă fără să crâcnească automatismele cotidiene, nu pare a simți vreo afecțiune pentru nimeni. Viața ei e seacă, obscură, fără culoare. Viața ei prinsă în trei zile. Chiar sexul practicat pentru bani nu e altceva decât un alt automatism. Relația cu fiul ei e distantă, convențională. Lipsa socializării se simte uneori, fără să lase o urmă de suferință pe fața ei. Mersul agasant prin apartament imprimă un ritm tenebros acțiunii firave. Picurii cafelei prelinși din filtru aduc în prim plan simbolul clepsidrei. Timpul se scurge inert, fără valoare. Liftul cu care urcă spre apartamentul ei e celula închisă cu două rânduri de zăbrele în care viețuiește fără a trăi.

Totuși, acest sfinx de o frumusețe glacială va ceda la un moment dat. Nu se poate să nu cedeze. Omorându-și partenerul de sex, eroina își ucide propria viață. O crimă kafkiană prin simbolistica ei. Melancolizări pe această temă nu văd a se mai face. Finalul transferă mitul existențial bătut în cuiele stoicismului eroinei într-o rezolvare de tip horror ce aduce detensionarea. O lovitură de grație dată feminismului de către o feministă?