Luminile şi culorile de pe ecranul sălii Cercului Militar au indus nelinişte, exasperare şi tensiune în spectatorii care au participat la proiecţia filmului-maraton Jeanne Dielman, starda Comerţului 23, cod 1080, Bruxelles. Trei ore (chiar mai mult!) mi s-au părut trenante pentru a suporta mesajul foarte clar definit de Chantal Akerman din primele 30 de minute vizavi de viaţa anostă a unei văduve, absorbită de treburile casnice, terne, repetitive, maniacale. Dar o capodoperă obligă la efort şi pacienţă şi la o retrospectivă acestea se impun. Chantal Akerman e recunoscută pentru stridenţele în materie de stil, de abordare a temelor şi investigaţiilor realului. Cotidianul casnic al anilor '70 este pus la microscopul unei severe analize, dezvăluind atitudinea pronunţat feministă a cineastei decedate în 2015, după aproape cincizeci de ani de carieră.
Pentru anii '70 era o cutezanţă ieşită din comun să filmezi scene întregi cu camera nemişcată, câte un cadru având 10 sau 15 minute. Tinerii cineaşti ai noului val românesc au avut de la cine să înveţe! Văduva interpretată de Delphine Seyrig trăieşte într-un apartament modest din Bruxelles împreună cu fiul ei. Este o femeie voluntară, singură, cochetă, cu un comportament exemplar în aparenţă, dar se întreţine din prostituţia discretă practicată în propria casă, atunci când băiatul, un adolescent, e plecat la şcoală. Se descurcă astfel ducând o viaţă monotonă, searbădă, lipsită de satisfacţii şi bucurii. Are o faţă de porţelan, fără expresie. Privirea ei se fixează adesea în gol. E o încarnare rece, stoică, a unui Sisif devenit simplu mecanism de supravieţuire. Te aştepţi la tot pasul să clacheze, dar nu. Ea trăieşte într-un univers strâmt, aseptic în exterior (maniacă în privinţa curăţeniei), dar viciat în interior. Repetă fără să crâcnească automatismele cotidiene, nu pare a simţi vreo afecţiune pentru nimeni. Viaţa ei e seacă, obscură, fără culoare. Viaţa ei prinsă în trei zile. Chiar sexul practicat pentru bani nu e altceva decât un alt automatism. Relaţia cu fiul ei e distantă, convenţională. Lipsa socializării se simte uneori, fără să lase o urmă de suferinţă pe faţa ei. Mersul agasant prin apartament imprimă un ritm tenebros acţiunii firave. Picurii cafelei prelinşi din filtru aduc în prim plan simbolul clepsidrei. Timpul se scurge inert, fără valoare. Liftul cu care urcă spre apartamentul ei e celula închisă cu două rânduri de zăbrele în care vieţuieşte fără a trăi.
Totuşi, acest sfinx de o frumuseţe glacială va ceda la un moment dat. Nu se poate să nu cedeze. Omorându-şi partenerul de sex, eroina îşi ucide propria viaţă. O crimă kafkiană prin simbolistica ei. Melancolizări pe această temă nu văd a se mai face. Finalul transferă mitul existenţial bătut în cuiele stoicismului eroinei într-o rezolvare de tip horror ce aduce detensionarea. O lovitură de graţie dată feminismului de către o feministă?
Descarcă programul TIFF 2016 aici..