De la bun început, trebuie spus că nu este un film documentar. Poate bine documentat, sigur făcut într-o manieră (uneori excesiv de) sobră, cu scenariu, cu replici scrise şi actori. Care ar putea aduce - dar în nici un caz nu poate emite pretenţia de... O poveste pe care un licean cu Facebook-ul în sânge ar expedia-o scurt: "Una cam nasolică, genul milf, creşte singură un copil şi se f... pe bani ca să aibă ce-i pune ăluia pe masă". Scurt şi... deloc cuprinzător. Căci - în pofida aerului de perfectă banalitate - povestea acestei belgience ciudate are câteva adâncimi abisale, la care tu, spectatorul anului 2020, ajungi greu. Mai dibuieşti... mai pricepi... mai nu... Cadre-secvenţă lente, adesea fixe, trăiri exterioare minime; dialoguri rare şi seci. O banalitate exasperantă, la antipodul poveştilor care se spun prin filmele de cinema. Reflexe periferice şi minore din Noul Val care se spărsese de mult. Dacă tot nu se întâmplă nimic minute bune, te mai duci cu gândul la un Rivette, la un Resnais... Chiar Antonioni, la început, se bălăcise impasibil în timpul cinematografic, renunţând apoi, când a dat Blow Up-ul plin de mister, de suspans, de atmosferă. Ceea ce nu e cazul acum, cu Jeanne Dielman, 23 quai du commerce, 1080 Bruxelles. Akerman se închide într-un apartament din care personajul iese rar, strict pentru cumpărături sau angarale administrative. Înfăşurată într-un raglan demodat care, la vremea aceea, se mai numea şi balonseide, cu basma provincială, aproape rurală, pe cap, (anti-)eroina se sufocă în stereotipuri comportamentale a căror repetiţie exasperează spectatorul. Şi totuşi, firmiturile unei existenţe serbede se adună acolo; se leagă - greu, dar se leagă. Îţi trebuie multă răbdare şi putere de concentrare ca să pricepi, la intervale de minute, uneori zeci de minute, ce-i cu ea: măritată fără noimă, cu un bărbat pe care recunoaşte (cu jumătate de gură) că nu l-a iubit; şi nici nu l-a jelit când a lăsat-o văduvă. Creşterea unicului fiu, ajuns la vârsta adolescenţei, pare a fi singura ei preocupare. Comunicarea cu el este minimă, greoaie şi superficială, deşi loc ar fi.... chiar şi ceva resurse sufleteşti, închistate însă într-un comportament ermetic, aproape de neînţeles. Când puştiul îi mai pune câte o întrebare de suflet, sau legată de trecutul familiei lor, evită să se complice în amănunte şi i-o taie fără tact, fără noimă şi fără speranţă. Ajunge că-i poartă de grijă, înnădind cu greu lipsurile. Îi găteşte, îi împleteşte haine (că-s mai ieftine aşa), îi lustruieşte pantofii şi, când observă că s-au stricat, îi duce la reparat. Devotament şi responsabilitate; astea nu pot fi contestate şi nici trecute cu vederea. Afecţiunea maternă pare a fi detectabilă, eventual, în gesturile automate cu care îi face patul, dând la o parte două fotolii din camera de zi şi extinzând o canapeluţă pliantă; şi în sărutul de "noapte bună". Un interior confort II: Telefon - nu. Televizor - nici atât. Lumea exterioară pătrunde rar, prin câte o scrisoare de la mătuşa din Canada; cam singura pală de aer curat. Şi o geană de speranţă - vizita planificată, dar greu de realizat. Viaţă grea, sărăcie multă.
Singura resursă bănească - pe lângă minusculul ajutor social: prostituţia. Discretă, tăcută, fără nici un fel de implicare cu vreunul din clienţi. Aceştia sunt programaţi, vin... apoi plătesc şi îşi anunţă următoarea vizită. Nimic mai mult. Atunci când unul dintre ei nu mai apare, conform aranjamentului şi locului în schema de venituri, nervozitatea doamnei este vizibilă. Acum vezi ce mult valorează ei, bărbaţii aceştia detestaţi, dar totuşi necesari. Examinarea în oglindă arată, dincolo de cochetărie, îngrijorarea Jeannei. Menţinerea pe linia de plutire pare periclitată pe zi ce trece. Îngrijorare, panică, chiar disperare... încep să se citească în toată atitudinea ei: priviri fixe, mâinile tot mai puţin arătoase care frământă, automat, tocătura destinată chiftelelor. Pentru spectatorul cât de cât atent şi, eventual, empatic (dar căruia lentoarea filmului nu numai că-i lasă loc, dar parcă îl şi invită să mai arunce un ochi pe display-ul telefonului), femeia aceasta (jucată foarte convingător de o Delphine Seyrig ce aduce la chip când cu Elena Lupescu, când cu Jeanne Moreau) este tot mai aproape de capătul puterilor. Ce se va întâmpla, atunci, cu ea, cu fiul adolescent, cu apartamentul minuscul, îngrămădit, sufocant şi cu hrana zilnică, muncită cu trupul? Nu ştie, nu poate să fie altfel decât rece, închisă, speriată, dezorientată. Îşi dă seama că, rând pe rând, bărbaţii care o umilesc, o folosesc şi o plătesc, o vor părăsi, alegând femei mai tinere, mai participative. Şi ea? Se chinuie. Încearcă să-şi depăşească limitele. Discretă până atunci în a arăta cum se consumă momentele de sex plătit, Ackerman pare a ceda, în final, aşteptărilor spectatorului voyeur-ist. Actul sexual este prezentat în clar. Partenerul nu se vede, doar trăirile emoţionale ale eroinei oscilează între indiferenţa profesională şi o participare senzuală de neimaginat până atunci. O vivisecţie în toată puterea cuvântului. Oroare sau orgasm? După care, lovitură de teatru: personajul ia o foarfecă şi îşi înjunghie mortal, cu sânge rece, clientul. Basic Instinct în avans? Secvenţa cadru finală o fixează în faţa camerei, imobilă, rece. Parcă uşurată, parcă înţelegând, încetul cu încetul, grozăvia faptei comise. Punct. După fix 202 minute.
Două elemente din afara filmului propriu-zis: Akerman a făcut parte din comunitatea LGBT, fiind căsătorită cu o altă persoană de acelaşi sex, pe vremea când cei Doi domni din Bruxelles ai lui Eric Emmanuel Schmitt încă nu existau. Iar New York Times a declarat filmul atunci, în 1975, ca fiind o capodoperă. Deci şi ceva political correctness, tot avant la lettre.