Între noi, ce mai e bine? - Între noi e totul bine

Ce e dincolo de zidurile caselor noastre? Dincolo de gardurile curţilor noastre? Dincolo de pielea trupurilor noastre? Dincolo de lumea închipuirilor noastre? Mai există ceva, cineva, demn de luat de seama dincolo de noi?

În faţa porţii casei mele de la ţară, se întâmplă, uneori, să se oprească un om. Stă pe marginea de beton a gardului, fumează o ţigară, priveşte de-a lungul străzii şi, într-un târziu, pleacă. Cine e omul acela? Cine sunt cei de dincolo de ceea ce (pretindem că) ştim, cunoaştem, înţelegem, de ceea ce numim acasă?

Mi-a luat o vreme să înţeleg că decorul de la Între noi e totul bine ne plasează în no man's land-ul dintre garduri, nu în spatele vreunuia dintre ele. "Dar era evident!" O fi, doar că pe mine căldura în care a învăluit Irina Moscu spaţiul acela pustiit de interesul şi afectul oamenilor cu acoperiş m-a confiscat de la bun început, suspendându-mi adesea şirul gândurilor pentru a lăsa loc lacrimilor, când de râs, când de plâns. Şi m-a ţinut aşa până la finalul în care textul polonezei Dorota Masłowska (ori poate tandreţea Afrim-ului?) a transformat în fum, rând pe rând, personajele.

Poveştile lor, cărnoase, spumoase, învelind duritatea confesiunii în catifeaua mângâierii şi îmbrăcând nuditatea celei mai crunte sărăcii în haina celui mai sofisticat umor, pleacă de pe scenă, traversează sala, îmbibă foaierul, cuceresc strada. E de presupus că în serile liniştite ele ajung chiar şi la cei al căror adevăr îl aduc în faţă spectatorilor prea obişnuiţi cu propriile lor garduri, cu propriile lor ziduri, cu propria lor piele, cu propria lor lume, pentru a mai fi atenţi, fie şi pentru o clipă, la ce e dincolo.

Ca orice spectacol mare, Între noi e totul bine îngăduie clipe de neatenţie, de plimbare, de reverie, de auto-interogaţie. Actorii îşi spun replicile, Manole e din nou, după muuuultă vreme, acel Manole pentru care teatrul e suprem, Dorina Chiriac e acolo sus, unde a fost mereu, parcă cu un strop de înţelepciune tristă în plus, Istvan Teglas e un fel de clovn demenţial, dispus, pesemne, să joace orice va născoci vreodată mintea Afrim-ului, Cezar Antal e de la început la sfârşit metaforă, fum, abstractul absurd cel plin de înţeles, Liliana Ghiţă, Natalia Călin, Florentina Ţilea adaugă strat după strat, ton după ton, tact după tact, în ritmul cuvenit, muzica, luminile, afişele glamour, totul sunt la locul, la intensitatea lor potrivită, şi din mijlocul acestui mecanism ce funcţionează ceas privirea părăseşte prim-plan-ul, migrează alandala, fixează siluete, rememorează amintiri, născoceşte planuri, zâmbeşte nebăgată de nimeni în seamă, formulează întrebări.

Chiar îi vedem pe oamenii pe care îi vedem acum, pentru două ore, pe scenă? Iar noi, ceilalţi, ne vedem între noi, pe noi? Noi? Care noi? Şi dacă între ei, amărâţii fără de speranţă ai zilelor şi nopţilor noastre, binele trăieşte flancate de ghilimele-santinele, între noi, restul, ce mai e bine?