Moroi
În primele minute ai zice că e ciudat. După încă 15 minute, că e funny. După vreo 20 de minute, că e prost, întortocheat şi că nu mai pricepi nimic. După încă o oră, că e dens, comic, grav, profund. Şi tot aşa, sărind de la un verdict la altul, în funcţie de registrele poveştii şi de felul în care e scris spectacolul, eşti tot timpul pus în situaţia de a-ţi contrazice opinia de dinainte, certificând faptul că Moroi e unul şi acelaşi spectacol care poate plăcea, deruta, plictisi, enerva, dezamăgi, entuziasma. Concret, Moroi e o înşiruire de episoade, diferite ca tonalitate şi tensiune, care compun separat şi, totuşi, la un loc aceeaşi poveste. O poveste cu şi despre moarte. De fapt, cu şi despre morţi, murire, viaţă, strigoi, magie, binecuvântare şi blestem, toate trecute prin filtrul de limbaj, de temperament şi de gândire al ţăranului ardelean. Iată, pe scurt, episoadele: o noapte în care morţii ies din sicrie şi pălăvrăgesc aiurea; o înmormântare dintr-un sat ardelenesc, la care babele, în timp ce pun masa, bocesc şi vorbesc despre morţi până când morţii le dau târcoale; un interviu pe tema transcendenţei, pe care o ziaristă i-l ia unei babe, care cică le ştie pe toate când vine vorba de morţi; o conversaţie între un cioban, un ţigan homo şi un artist, toţi morţi; un bloc în care noul locatar e unicul locatar viu, printre multe babe răposate; o cină într-o casă de ardeleni, la care un cap de mort e invitat să mănânce.
Dacă Moroi ar fi fost primul spectacol de Dabija pe care îl văd, aş fi fost uimit de faptul că s-a gândit să scoată de la naftalină folclorul românesc (teme, motive, graiuri, straie, versuri), să îl pună în gura actorilor şi, apoi, în urechile setoase de autenticitate ale publicului. Dar nu e prima mea întâlnire cu aceste opţiuni ale lui Dabija. Urmăresc de mulţi ani efortul regizorului de folosire a poveştii şi povestirii în teatru (şi de revitalizare a teatrului, prin poveste şi povestire) şi pot spune că sunt un mare consumator de poveşti ale căror teme primesc învelişul gros şi întotdeauna spumos al folclorului nostru. În plus, mă număr printre cei care abia aşteaptă încă un titlu prin care Dabija adaptează Creangă, Marin Preda sau basmele populare pe care le ştim din grădiniţă. Aici, însă, în Moroi, cred că e mai mult înveliş decât temă. Nu contest identitatea evidentă a personajelor - construite, aproape toate, pe mulajul ardeleanului "din topor", moale, temător, încuiat la cap când se ţine cu dinţii de tradiţia pe care uneori n-o pricepe, dar deschis la minte şi practic când e confruntat cu situaţii noi -, nu contest nici ipostaza tematică clară în care sunt plasate toate personajele - o ipostază de interogare angoasantă, antrenantă a ceea ce ele nu cunosc, dar le fascinează.
Dincolo de aceste două împliniri - autenticitatea identităţilor şi ipostaza de interogare existenţială, în care sunt încătuşate personajele până la sfârşit -, unele episoade ale spectacolului n-au nici cursivitatea, nici savoarea pe care ar fi meritat să le aibă. Cu excepţia câtorva scene, excelente ca autenticitate a ruralităţii (cina la care e invitat capul; interviul; conversaţia între cioban şi ţigan), singurele momente amuzante sau cel mult interesante din spectacol sunt cele în care dialogurile sunt credibile ca temperament şi grai ardelenesc. E şi singurul motiv pentru care râdem la spectacol. În rest, scenele sunt confuz scrise; rar înţelegi ce se întâmplă pe scenă, adică cine, ce e şi de ce e aşa; spaţiul în care are loc acţiunea şi rostul acelui spaţiu rămân neclare de la început până la capăt, făcând ca tema şi sensurile să treacă pe planul doi, iar pe planul unu întrebarea: "oare ce naiba se întâmplă în povestea asta?" Episoadele nu sunt clar separate între ele, ca subiect, aşa încât în mintea spectatorului e posibil să fie o "varză", legând personajele de dinainte cu cele de acum. Forţa spectacolului se iroseşte în glumiţe de coloratură, în efecte periferice care îmbracă povestea. Fără acest umor, spectacolul n-ar fi avut altă sursă de vigoare - ar fi fost extrem de sec. Nici măcar momentele de cântec pe versuri de Ada Milea nu aduc acea prospeţime şi acea relaxare ultra-amuzantă a acţiunii, cu care ne-am obişnuit în alte spectacole.
Motive să vă placă? Roluri intens ardeleneşti (cu mici excepţii de inadecvare a graiului şi de forţare a necizelării ţărăneşti); umor irezistibil de limbaj; ambianţă de poveste românească din diapozitive; senzaţia aia că încontinuu spectacolul citează dintr-un basm sau poveste, fără însă să ştii care e.
Motive să nu vă placă? Poveste derutantă, neconvingătoare; situaţii firav construite; umor periferic ca unică bază a vitalităţii spectacolului; decor (cer cu stele) puternic ca perspectivă, dar enervant ca distorsionare a rezonanţei.
Regie: Alexandru Dabija
Dramaturgie: Cătălin Ştefănescu; Ada Milea
Scenografie: Dragoş Buhagiar
Distribuţie (parţial): Veronica Arizancu; Mihai Coman
Producţie: Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Sebastian Marcovici
