Reconstituiri - Marele jaf comunist

E un adevăr unanim acceptat că epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej n-a fost una fastă pentru filmul românesc cu gangsteri. Şi totuşi, în 1959 a apărut un film dotat cu toate cele necesare pentru satisfacerea exigenţelor genului: spărgători mascaţi; arme; maşini care demarau în trombă; mesaje urgente ("Alo? Oraşul Stalin?"); arestări; un proces; triumful justiţiei: lucruri palpitante. Dar existau şi probleme. În primul rînd, la acest film nu puteai să intri ca tot omul, arătînd un bilet; la acest film intrai ca tot omul nou, arătînd un carnet de partid. (Nu că ar fi fost penurie de asemenea carnete.) În al doilea rînd, filmul se prezenta ca un documentar cinematografic (deşi în comentariu era preferată sintagma "filă de hrisov modern"), ca o reconstituire - pe numele ei, Reconstituirea - a pe-atunci recentei spargeri de la Banca de Stat a Republicii Populare Române.

În interviul acordat lui Marius Chivu în numărul trecut al Dilemei vechi, Alexandru Solomon, autorul noului documentar Marele jaf comunist, se referă la Reconstituirea ca la o "capodoperă malignă" - şi nu exagerează. De exemplu, arta filmului-portret rareori atinge claritatea cu care Reconstituirea (regia: Virgil Calotescu) îşi prezintă personajele, începînd cu ,"Sevianu Igor - element descompus", continuînd cu "Ioanid Paul - element corupt şi descompus" şi culminînd cu "Obedeanu Haralambie - bandit". Din acelaşi comentariu aflăm că ei (au fost în total cinci bărbaţi şi o femeie) "nu au meritat titlul de om", deşi în imagini arată mai mult decît omeneşte (şi-au jucat propriile roluri în Reconstituirea): arată a revoluţionari, a eroi hemingwayano-malrauxieni - intelectuali intraţi în acţiune de dragul unei cauze nobile. Ceea ce e mai mult decît se poate spune despre anchetatori, care la rîndul lor şi-au jucat propriile roluri. Şi ce frumos şi le-au jucat - undeva între stilul pionier-la-raport şi stilul actor-porno-dar-pot-să-dau-şi-replici. Cel de-al doilea stil nu e chiar inadecvat: Reconstituirea chiar este pornografie. În realitate, "banda lui Ioanid" (cum i-a rămas numele) era compusă dintr-un fost director al Miliţiei Judiciare (şi cumnat al Ministrului de Interne Alexandru Drăghici), un fost decan al Facultăţii de Jurnalism, un fost participant la programul spaţial sovietic, un erou de război şi tot aşa - cu toţii comunişti încă din ilegalitate. Steaua lor pălise în ultima vreme, ca urmare a politicii antisemite preluate de PCR de la Stalin, dar, chiar şi aşa, ei erau oamenii zilei.

De ce-au făcut-o? Din perspectiva unui artist, e un mister superb (este şi subiectul celui mai nou proiect al lui Nae Caranfil), iar Solomon e un detectiv fin şi scrupulos. A reuşit să-i intervieveze pe oamenii legii care s-au ocupat atunci de caz - cu ceva mai puţină fineţe şi scrupulozitate, după cum se poate lămuri orice spectator, oricît de ignorant într-ale justiţiei comuniste, numai uitîndu-se la Gheorghe Enoiu, anchetator-şef: cînd vorbeşte, domnul acesta îşi încleştează dinţii în jurul fiecărui cuvînt de parcă ar fi un os din trupul infractorului. Mai sînt intervievaţi, printre alţii, un martor al jafului, colega de celulă a Monicăi Sevianu (care n-a putut să uite primele cuvinte - pe cît de aiuritoare, pe atît de emoţionante - ale Monicăi: "Sper că nu deranjez") şi o fostă prietenă a lui Saşa Muşat, care şi-l aminteşte citînd din Sartre: "Une issue, ça ne se trouve pas, ça s'en monte". Asta sprijină cea mai frumoasă ipoteză din documentarul lui Solomon. Întrebare: de ce-au făcut-o? Răspuns: de ce nu? Enoiu îşi aminteşte că Alexandru Ioanid a cerut să nu fie executat prin împuşcare, ci prin lansare în spaţiul cosmic. Un asemenea om pare capabil să fure banii statului (bani lipsiţi de valoare dincolo de graniţele lui) doar aşa, ca să-şi spulbere lehamitea - de sine şi de lumea la a cărei construcţie ajutase - şi să-şi "monteze" o ieşire spectaculoasă. Dar nu există dovezi. Există doar Reconstituirea, filmul acela în care adevărul e dat cu capul de toţi pereţii (ghici cine a scris scenariul; începe cu EN şi se termină cu IU), antidocumentarul pe care Solomon încearcă să-l exorcizeze. Nu sînt sigur că ironia lui reţinută, bine crescută, e ideală în acest scop; poate că era nevoie de un umor mai gros, de mai mult vînj. Şi sînt şi mai puţin sigur de efectul ritualurilor de purificare pe care le conduce, aducîndu-i laolaltă pe supravieţuitori ca să vadă filmul din 1959 sau ducîndu-l pe operatorul de-atunci la vechile locuri de filmare şi lăsîndu-l să filmeze din nou. Artisticitatea asta pare vaporoasă, nu are nici o şansă contra grosolăniei fascinante a Reconstituirii, contra mascaradei sale aproape copilăresc de inepte şi de enorme. Operatorul zîmbeşte radios amintindu-şi că Ioanid a fost "puţin surprins" cînd şi-a revăzut locuinţa, care fusese reamenajată pentru secvenţa arestării. Puţin surprins? Ăia îi împrăştiaseră prin toată casa hangere, pistoale, discuri cu muzică "decadentă", chiar şi nişte cranii. Dar operatorul nu are nici cea mai mică îndoială cu privire la autenticitatea rezultatului. "Aparatul Ari... 35 mm... alb-negru", articulează el, duios şi rar. Sigur. Ce să vezi cînd te uiţi prin aşa ceva, dacă nu adevărul?