RPR face ordine - Marele jaf comunist

De nu s-ar fi întîmplat, povestea din Marele jaf comunist ar fi trebuit inventată. E genul de poveste făcută să stea pe un ecran (mare sau mic, n-are importanţă) şi pe care un producător / distribuitor cinic de la Hollywood (ştiu, e un pleonasm...) ar vinde-o în doi timpi şi trei mişcări. Gîndiţi-vă numai: e "ruptă din Realitate"; conţine un grup de bandiţi; bandiţii sînt comunişti; mai tare: bandiţii sînt evrei; iar aceştia sparg Banca Naţională a RPR, în plin comunism autoritar (alt pleonasm...), sînt prinşi, "judecaţi", condamnaţi şi executaţi... Detaliu important: sînt executaţi după ce vor fi jucat propriile roluri într-un film ("documentar") de ordine, disciplină şi propagandă! Filmul s-a numit Reconstituirea (... proto-ironic, nu?), a fost regizat de Virgul Calotescu şi poate fi văzut, astăzi - cum spunea regizorul Marelui jaf comunist, Alexandru Solomon -, ca un "proto-reality show". Combinat cu un "snuff movie": toţi protagoniştii Reconstituirii sînt morţi - au fost omorîţi...

Dar e puţin probabil să existe - sau să fi existat - un regizor/scenarist atît de cinic precum regizorii/scenarişti ai Republicii Populare Române. "Artişti emeriţi", cînd nu "artişti ai poporului", aceştia au ridicat crima de stat la rangul uneia dintre "artele frumoase"; în orice caz, au ridicat-o la rangul de film. Reconstituirea lui Calotescu nu e "Cinema" - e doar propagandă turnată pe peliculă, în scop (care, nu-i aşa, scuză mijloacele) didactic. Dar, în didacticismul său rudimentar, poate suplini un curs scurt de leninism-stalinism (versiunea Beria). Iar paradoxul face ca, astăzi, să avem nevoie de paranteze explicative, de "contextualizări", de analize şi eseuri psihodramatice pentru a înţelege: un film oarecare, un fals documentar (docu-dramă, mai degrabă) care înseamnă, pentru Istoria Cinema-ului, exact opusul genialelor documentare ale lui Leni Riefenstahl - un asemenea gunoi toxic produs de propaganda comunistă trebuie, în 2000-şi, să fie reproiectat pe un ecran (mare), vizionat, comentat... Este - cred - cea mai bună idee a Marelui jaf comunist: singura care justifică recursul (în sens juridic, aproape) la film pentru a povesti "hold-up"-ul din 1959. Făcînd aceasta, Solomon aşează, umăr la umăr, rudele sau prietenii victimelor şi călăii - îi pune în "sala de cinema" (de fapt, în aerul "liber" al unui parc muncitoresc din Bucureştii Noi) să privească imaginile acelea; tînărul regizorul (inteligent şi cultivat) speră să provoace o psihodramă, refăcînd scena din Hamlet în care actorii, dirijaţi de prinţul Danemarcei, "reconstituie" uciderea Tatălui şi provoacă o prise de conscience a Fratelui-ucigaş. Numai că mizanscena nu are efectul scontat, "trezirea conştiinţei" nu se produce: monştrii comunişti nu au conştiinţă - au justificări. Acest unhappy ending al micului experiment încercat de Solomon este, poate, mai semnificativ decît lasă să se întrevadă; nu este vorba - doar - despre limitele Filmului ca instrument de investigare şi, cum ziceam, de trezire a conştiinţelor (nu poţi "trezi" ceva ce nu există!); este vorba - mai ales - despre faptul că, în ciuda experimentului ratat, rămîne o urmă pe peliculă, iar acea urmă este (tot) film. Ba chiar, este Film! Practic, Solomon "ratează" acolo unde Calotescu reuşeşte - în a manipula, silind Realitatea să se muleze după un calapod. Contează mai puţin că filmul lui Calotescu e toxic iar cel al lui Solomon, terapeutic; propoziţia "tare" este că Arta (arta adevărată) nu poate schimba Realitatea, în timp ce surogatul ei - da! Ce-i drept, prima o poate "schimba" preţ de cîţiva ani - hai, decenii - şi în condiţii de totală lipsă de libertate. Dar paradoxul rămîne, şi ar merita investigat (în alt film).

Documentarul lui Alexandru Solomon reprezintă unul din cele mai inteligente filme (documentare şi pelicule de ficţiune reunite) făcute în România. Este o investigare a Istoriei făcută cu "armele" Filmului - un fel de imagine contra imagine. Din această confruntare, spectatorul nu are decît de cîştigat. Nu-l rataţi!