Spectacolul (documentar al) Nicoletei Esinencu, Clear History, se concentrează exact pe acest aspect - modul în care mai ales etnicii români de la ţară, din Basarabia readusă sub administraţie românească, nu doar că au asistat la strîngerea în ghetouri şi trimiterea în Transnistria a evreilor, dar au ajutat ei înşişi la asta, au prăduit bunurile şi au ocupat casele vecinilor lor de religie iudaică. Iar Odessa, tentativa de film documentar a lui Florin Iepan, investiga "epurarea", de către Armata Română, a 22.000 de evrei din Odessa ocupată.
Însă spectacolul lui László Bocsárdi (pe un text publicat în româneşte în 2011 şi montat deja de mai multe ori în ţară) e mult mai mult decît o istorie despre Holocaust. Bocsárdi e un regizor interesat de sistemul de resorturi interioare ale convieţuirii umane, de lucruri complicat şi firoscos de pus în scenă fără a cădea în penibil sau patetic (dar Bocsárdi nu cade), precum destinul, sacrul sau moartea - şi toate se întîlnesc în Clasa noastră.
E adevărat că piesa lui Tadeusz Słobodzianek (figură extrem de importantă a noii dramaturgii poloneze, prin al cărui Laboratorium Dramatu au trecut mulţi dintre autorii de teatru ai momentului) nu e una de teatru documentar, deşi se bazează nu doar pe fapte reale, ci şi, ca şi ulteriorul său text, Tînărul Stalin (2013), pe o carte care documentează evenimentele istorice. Pe Słobodzianek nu-l interesează atît comunicarea subiectului (informaţiile factuale fiind, în Polonia, probabil unanim cunoscute în urma dezbaterii naţionale născute de publicarea cărţii despre Jedwabne a lui Jan T. Gross, Vecinii), cît concentrarea ororii la nivel individual-uman, devoalarea mecanismelor motivaţionale şi de autojustificare, fosta clasă de elevi devenind o Polonie în mic, reproducînd un univers (est-european) în mic: naţionalistul şi apoliticul, preotul şi viitorul rabin, idealistul ateu de stînga, turnătorul în toate regimurile, cuplurile "interetnice", eroul din iubire care nu ştie şi nu vrea să fie erou, unii polonezi, alţii evrei...
Însă Bocsárdi aplică piesei un tratament oricum atipic, începînd cu eliminarea oricăror referinţe la clasă, şcoală, timp sau spaţiu specific (deşi superbele costume din plastic transparent ale Zsuzsannei Kiss lasă să se vadă modele de gulere de şcolăriţă interbelică sau croieli de geacă... activistă de piele). Sînt doar zece scaune verzi în decorul lui József Bartha şi tot atîtea stative de microfoane (plus reflectoare mobile), uneori folosite în scopul funcţional al amplificării vocii, alteori ca să-l facă pe (acum) rabinul Abram Baker să monologheze în faţa unei îngrămădeli de camere de televiziune. Şi cei zece actori, care rămîn în scenă, în calitate de comentatori, şi după ce rolul personajelor lor s-a încheiat prin moarte.
Clasa noastră de la Naţionalul clujean e un spectacol coral, care nu-şi ascunde filiaţia din universul Clasei moarte a lui Tadeusz Kantor, în ciuda renunţării programate la deja uzatul imaginar al băncilor de şcoală şi, eventual, al uniformelor (trimiterea există încă din titlul piesei lui Słobodzianek şi din identificarea personajelor, evrei şi creştini, ca fiind foşti colegi de şcoală). Însă, de cele mai multe ori, personajele nu reconstruiesc situaţii, ci le povestesc, de dincolo sau dincoace de moarte - iar atunci cînd momentele (cum ar fi un viol) sînt "jucate", ele sînt reconstituite în trecut, nu în prezent.
Spectacolul e unul brechtian în formă, fără a fi brechtian în filozofia care-l animă. Bocsárdi nu foloseşte mecanismul înstrăinării (a actorului de propriul personaj, în procesul dedramatizării povestirii), practica dedublării, pentru a face publicul să parcurgă un traseu al conştientizării unor automatisme ori dezechilibre, ori nedreptăţi sociale. O face, în primul rînd, pentru că această formulă dedramatizează nararea unor întîmplări cumplite pînă la incredibil (cam cum ai putea povesti altfel arderea de vii a mii de oameni deodată, un viol în grup, împuşcarea unui fost coleg de şcoală care ţi-a luat pe sus nevasta ca s-o omoare, tortura în beciurile poliţiei staliniste...?) şi aşază toată această succesiune de monologuri într-o meditaţie subtilă nu atît despre felul în care istoria marchează existenţa umană, cît despre modul în care oamenii se lasă prinşi în acest joc, duşi de el ca pe un tobogan căruia nu-i vezi capătul, privindu-l apoi, din acest capăt iniţial nevăzut, odată călătoria încheiată, din moarte. Cîntecele, fragmentele explicit orchestrate muzical, organizează, de fapt, muzicalitatea întregului spectacol - coral, după cum spuneam, în care fiecare personaj e puternic individualizat, însă funcţionează împreună cu ceilalţi, în dependenţă de ei, ca într-un complicat joc de biliard.
Cristian Rigman e Jakub Kac, evreul militant comunist a cărui moarte (repetat amintită) le rescrie destinul tuturor celor rămaşi. Îşi povesteşte singur uciderea, sub lumina fierbinte a reflectoarelor care-l înconjoară, pierzîndu-şi încetul cu încetul naivitatea, inconştienţa şi idealismul ce-l mînau în viaţă. Dora (Sânziana Tarţa) piere în hambarul incendiat cu un calm mirat, ca şi cum asta ar fi o consecinţă logică, asumată, a gestului iniţial (căsătoria cu Menachem) care i-a decis destinul, fără ca ea să ştie însă de la bun început cum o va pedepsi acest destin. Menachem (Miron Maxim) alege să se sinucidă cu revelaţia irosirii propriei vieţi - iar traseul lui existenţial e, probabil, cel mai complex şi supus aleatoriului în alegerile personale, între Soviete, ascunzătoarea din şura Zochăi, Securitatea Poloniei staliniste şi războaiele Israelului din anii '70. Zocha (Irina Wintze), creştina căsătorită, dar care-şi ascunde iubitul evreu de furia vecinilor, refuză postura de eroină tragică pentru a se emancipa prin ironie şi sarcasm. Lejeritatea şi fineţea cu care trece Wintze prin vîrste diferite, de la jocurile copilăriei la cinismul bătrîneţii, pur şi simplu interiorizîndu-şi un alt tip de raportare la ea însăşi şi la realitatea exterioară, sînt ingrediente pure ale unei mari actriţe.
Dacă Dora şi Zocha ar avea toate datele pentru a deveni victime - însă jocul celor două actriţe le transformă în imagini ale asumării -, Rysiek (Radu Lărgeanu) şi Zygmunt (Cătălin Herlo) ar putea fi definiţiile nebuniei violente a naţionalismului, ale maleabilităţii morale care îngăduie trădarea tuturor, ale detestabilităţii sociale. Însă nu sînt. Regizorul e atît de interesat de resorturile comportamentale şi interdependenţa lor socială, încît faptele criminalului Rysiek şi cele ale turnătorului transpartinic Zygmunt devin, fără a se converti în justificări sau scuze, consecinţe inevitabile ale condiţiei de fostă victimă, acum călău răzbunător, a primului, şi ale fricii congenitale, ale laşităţii niciodată depăşite sau măcar recunoscute a celui de-al doilea. Cuplul Rachelka (Anca Hanu), convertită ca Marianna, şi salvatorul ei, Władek (Matei Rotaru), e cel în care accidentul istoric (singurul capabil să-i aducă pe cei doi împreună) devine cel mai limpede, de la un punct încolo, alegere personală - aproape biblică, o unică faptă bună, răsplătită cu darul unei întregi vieţi nefericite.
Rabinul Abram Baker (Ionuţ Caras) e, în logica realităţii, personajul cel mai absent - emigrat în America, trăieşte războiul prin schimbul de scrisori cu foştii colegi, scrisori ce dau măsura profunzimii în care Holocaustul, NKVD-ul, naziştii erau inexistente pentru lumea din afara Europei de Est. Iar evoluţia viitorul preot Heniek (un Ovidiu Crişan complex), de la privitorul pasiv al violului de grup la cucernicul, dar în esenţă falsul, autor de discursuri de amvon e cea mai puternică dovadă că istoria nu-şi repară propriile nedreptăţi.
Ceea ce face atît de cumplit de privit acest spectacol, atît de emoţionant şi dureros, e tocmai dedramatizarea totală, clinica decorticare a unor destine, poate exemplare, în al căror tragism nu există nici un hybris. Nu există nici un fel de logică, raţiune, alegere corectă. E doar viaţă. 60 de ani de viaţă în mai puţin de trei ore de imposibilitate de a-i scăpa.
Clasa noastră a primit, la Gala Premiilor Uniter 2016, Premiul pentru Cel mai bun spectacol din 2015 (a fost şi singura nominalizare primită). Cînd l-am văzut, chiar am trăit senzaţia că văd cel mai bun spectacol al anului 2015.
Teatrul Naţional "Lucian Blaga", Cluj
Clasa noastră de Tadeusz Słobodzianek
Traducere de Cristina Godun
Regia: Bocsárdi László
Decorul: Bartha József / Costumele: Kiss Zsuzsanna / Dramaturgia: Benedek Zsolt / Muzica şi corepetiţia: Boros Csaba / Imagini video: Cristian Pascariu
Cu: Sânziana Tarţa, Irina Wintze, Anca Hanu, Cristian Rigman, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Cătălin Herlo, Ovidiu Crişan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras, Boros Csaba