iunie 2016
Rebengiuc, Râlea şi Kordonsky sunt nume pentru care sute de oameni ar fi în stare să se înghesuie într-o sală şi să suporte lipsa de aer şi năduşeala. S-a întâmplat ieri, 16 iunie 2016, la spectacolul Marmură al lui Yuri Kordonsky, cu Victor Rebengiuc şi Marian Râlea pe scenă. Practic, în mintea tuturor celor pentru care teatrul e profunzime şi fineţe, cele trei nume tocmai asta înseamnă, atunci când sunt rostite: garanţia profunzimii. Şi o spun chiar dacă nu mă declar fan al spectacolului - deşi sunt fanul definitiv al celor trei nume -, fiindcă nu cred că a fost tocmai capodopera pe care o aclamau, recent şi cu stil desuet, unii cronicari... care parcă îşi scriu cronicile cu pana de gâscă.

Marmură

Doi bărbaţi într-un turn, în Roma antică, sau undeva lângă Roma antică. Din cine ştie ce ordin, cei doi sunt închişi aici, în acest turn, ale cărui zăbrele îl fac să semene cu un fel de colivie. De fapt, cei doi "locatari" nu par a fi nici ei prea diferiţi de nişte păsări, întrucât toată ziua şi noaptea vorbesc de parcă ar cânta. Le place să se audă vorbind, petrec ore în şir trăncănind, însă este o trăncăneală puţin diferită de cea pe care o ştim noi. Nu e chiar schimbul de idei plictisite, spuse cu colţul gurii la un pahar. De la un cuvânt la altul şi de la o frază la alta, cu o ardoare care atinge paranoia, cei doi bărbaţi - barbarul Publius (Rebengiuc) şi romanul Tullius (Râlea) - îşi examinează condiţia de oameni izolaţi. Nu le-a mai rămas decât plăcerea punerii de întrebări şi a căutării de răspunsuri. Îşi sondează reacţiile, de parcă s-ar opera unul pe altul cu bisturiul, caută subiecte de polemică acolo unde ar fi imposibil să existe şi îşi interoghează, până la epuizare, rostul pe pământ. De unde vin, de ce vin de acolo şi nu din altă parte, care e sensul artei, de ce noaptea cu o curvă e la fel cu noaptea fără curvă, de ce o noptieră rotundă e mai bună decât una pătrată, de ce marmura e cel mai bun material în care se poate sculpta, de ce frumosul e altfel, acum, decât pe vremea poeţilor Horaţiu şi Ovidiu, etc.


Dacă toată dialectica asta agravantă vă aminteşte de Republica lui Platon, e pentru că, în Marmură, totul se reduce la lupta dintre creiere. La chinul de a găsi un sens şi, imediat după, de a-l pune la îndoială. Dar, spre deosebire de Platon, autorul piesei (Iosif Brodski) scoate personajele din contextul fertil al antichităţii şi le aruncă într-o postmodernitate cu tabletă şi telefon, care nici absurdă nu mai poate fi. Aici nu mai sunt decepţii abisale din mari aşteptări, ca la Beckett. Cei doi bărbaţi, încuiaţi în decorul-colivie (de o tristeţe şi goliciune tulburătoare, pentru care scenografa Nina Brumuşilă îşi merită menţiunea), sunt "păsări" care n-ar şti să zboare dacă le scoţi de acolo. N-ar şti să trăiască în lume, aşa că tot ce mai pot face, în această epocă post-post-orice, e să-şi amintească de lume. Ei ştiu să discute viaţa, nu s-o guste. Ca şi noi, cei de azi, ei sunt oamenii izolării, ai ieşirii din realitate. Şi nici prezenţa clasicilor - prin mulţimea de busturi, din scenă, şi prin pomenirea lor care mereu începe cu "bine spunea poetul..." - nu aduce vreun strop de sens.


"Minţi minunate", asta spunea Kordonsky despre Rebengiuc şi Râlea, pe care îi vede perfecţi pentru cele două roluri de filosofi. Practic, cei doi fac tot posibilul ca acest text greoi ca ideaţie, dificil de urmărit, să transmită cât mai mult sens către public. Ambii au înţeles ridicolul trist al personajelor, aşa că n-o să vedeţi un spectacol cu of-uri şi priviri patetice în tavan. Din contră. Marian Râlea are acel ton copilăros, pătimaş, piperat cu acea smiorcăială amuzantă pe care doar el ştie s-o facă din gest, voce şi priviri. Victor Rebengiuc, în schimb, e un neastâmpărat care nu ştie nici să tacă, nici să stea locului. Are o vivacitate de om pus pe jar, vesel, trist, preocupat, care împunge aerul cu mâinile la fiecare vorbă şi care, vă asigur, o să vă facă să uitaţi că are "doar" 83 de ani.


Iar acum, marea concluzie: sunt şanse să nu vă placă spectacolul. În cazul în care n-aveţi obiceiul să citiţi dialectică, eseuri şi interviuri cu mari intelectuali, şi în cazul în care n-aveţi acea plăcere a cotrobăirii după nuanţe filosofice, o să vă foiţi în scaun. Plictisire clasică. Marmură e 90% text şi 10% actorie, deci sunt şanse să vreţi mai mult şi să nu primiţi. Din păcate, având în vedere acest text foarte liniar şi dens, ca ideaţie, mai bine de atât nu se poate. Mai bine, actoriceşte, şi mai cursiv, regizoral, nu se poate, căci vorbim de un Yuri Kordonsky care stăpâneşte bine ritmul scenic şi care a semnat până acum titluri puternice, deja istorice, ca Îngropaţi-mă pe după plintă sau Căsătoria. Aşteptaţi-vă, deci, ca dinamica spectacolului să vină din felul în care se alcătuiesc ideile, nu din poveste. Nici chiar umorul n-are cine ştie ce savoare; e de modă veche, în mod intenţionat de modă veche, aşa că nu se râde. Cel mult se zâmbeşte. Prin urmare, vă recomand Marmură doar dacă vreţi, vorba unui profesor de-al meu, "să vă puneţi neuronii pe bigudiuri". Altminteri, distracţia şi râsul sunt altundeva, departe.


Regie: Yuri Kordonsky
Dramaturgie: Iosif Brodski
Scenografie: Nina Brumuşilă
Distribuţie: Victor Rebengiuc; Marian Râlea
Producţie: Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra", Bucureşti
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Cosmin Ardeleanu


0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus