Spre deosebire de alte regii recente ale lui Alexandru Dabija, la Titanic vals, artistul a optat pentru o abordare relativ cuminte. S-a plasat în siajul piesei, lăsând-o să curgă şi mizând totul pe personaje. A procedat inspirat, pentru că personajele lui Muşatescu au suculenţa verosimilităţii, consistenţă dramaturgică, sunt, aşa cum le aprecia autorul lor, vii din construcţia scriitoricească. Titanic vals este portretul teatral al unei aşezări de provincie care, indirect, prin intermediul familiei Necşulescu, pune în discuţie şi familia cea mare, ţara. Piesa nu e perfectă: are multe linii narative care, pe alocuri, se suprapun, se concurează în detrimentul celei centrale; unele acţiuni sunt enunţate şi insuficient dezvoltate; dar ceea ce coagulează teatral textul lui Muşatescu sunt caracterele, tăietura lor dramaturgică. Autorul le-a tratat pe toate cu o satiră blajină, dojenitoare, care îl face pe spectator să le îndrăgească inclusiv pe cele negative. Sau cel puţin să fie mai înţelegător cu ele!
Elementul fundamental pe care a contat Dabija în spectacol a fost interpretarea actoricească. Ca regizor, şi-a diminuat intervenţia şi a lăsat loc de desfăşurare actorilor. Cu trupa de la Odeon relaţiile sale creative sunt îndelungate, se cunosc şi, îmi închipui, au lucrat foarte bine şi acum. Chimia artistică se vede atât în performanţa starurilor de la Odeon (Dorina Lazăr, Ionel Mihăilescu, Rodica Mandache, Antoaneta Zaharia, Pavel Bartoş), cât şi în prestaţia nou venitelor Ruxandra Maniu şi Sabrina Iaşchevici, ambele din palmaresul Galelor Hop 2012 şi 2013.
Pe Ionel Mihăilescu l-am urmărit în mai multe din creaţiile lui Dabija de la Odeon: Ionesco - Cinci piese scurte, Pyramus & Thisbe 4 You, Gaiţele etc. Străluceşte de fiecare dată cu acea modestie a actorului deplin stăpân pe ceea ce face, un tip de atitudine, din păcate, pe cale le dispariţie într-o vreme în care marketingul şi vizibilitatea obţinute cu orice chip au început să ţină loc de valoare. În fiecare din rolurile abordate, Ionel Mihăilescu are un stil de joc temperat, reţinut, în fapt filigranat, atent la toate pliurile partiturii. Moderaţia interpretativă, grija pentru detaliu, respectul relaţiei cu partenerii de scenă îi definesc stilul de joc. Şi de această dată a avut o misiune dificilă pe care a realizat-o foarte bine. În primul rând, a avut de "luptat" cu versiunea antologică pe care Grigore Vasiliu Birlic i-a croit-o lui Spirache Necşulescu în filmul din anii '60, difuzat în reluări de televiziuni, deci cvasi-cunoscut. A trebuit să imagineze un personaj de contrast cu toate celelalte din scenă şi a făcut-o cu bună măsură, fără stridenţe, afişând pozitivitatea personajului printr-o parcimonie de efect. Şi acum joacă mult pe voce, dar şi atitudinal, iar discursul său de la final este remarcabil tocmai prin firescul rostirii, prin nuanţele imprimate.
Scenografia, partea de decoruri, este creaţia lui Helmuth Sturmer, iar costumele, Corinei Grămoşteanu. Fără să încarce, creând un cadru, mobilarea scenică are valenţe conotative. Surprinzător, totul gravitează în jurul unei canapele. Felul în care evoluează rostul scenic al acestui banal obiect de sufragerie devine emblematic pentru semantica spectacolului. În prima parte a reprezentaţiei, în locuinţa sărăcăcioasă a Necşuleştilor, o canapeluţă neîncăpătoare pentru o familie atât de numeroasă cuantifică statutul social. În partea a doua, însă, după primirea moştenirii, canapeaua capătă dimensiuni gigantice spre hazul generalizat. Joaca cu proporţiile nu e un simplu truc de creştere a comicului, are potenţial semantic. Mărirea în dimensiuni a sofalei este corespondentul vizual al grandorii de mucava a Necşuleştilor. Cocoţatul pe divan e dificil, cere efort, pentru că locul acestor caractere nu e acolo. Canapeaua devine perimetru de joc pentru interpreţi, iar micimea umană a persoanjelor sare şi mai tare în ochi pe această mobilă nefiresc de mare. Multifuncţională, canapeaua întoarsă cu spatele devine pupitrul de la care Spirache îşi ţine discursul, implorând să nu fie ales. Simbolistica scenografică e eficientă şi când o bărcuţă de hârtie arde în proscenium, anunţând naufragiul care-i va îmbogăţi. Iar fundalul e o imagine uriaşă cu vaporul Titanic surprins în plină scufundare. Citarea istorică funcţionează, alimentează şi ea râsul, transmiţând semnificaţii.
Cu ironia-i specifică, Tudor Muşatescu declara la vremea lui unui jurnalist că a dorit să devină dramaturg "ca să culeg aplauze". Titanic vals în regia lui Alexandru Dabija la Teatrul Odeon din Bucureşti cu Ionel Mihăilescu, Antoaneta Zaharia, Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Sabrina Iaşchevici, Marius Damian, Ruxandra Maniu, Ioan Batinaş, Alexandru Papadopol, Pavel Bartoş, Rodica Mandache, Anda Saltelechi, Dan Iosif e un spectacol răsplătit cu ropote de aplauze.