Deşi diferite atît ca registru de transpunere, cît şi ca mijloace de realizare - Titanic vals venind în siajul reprezentaţiilor bulevardiere, cu umor spumos şi intrigă à la Caragiale, pe teme politice şi familiale, cu quipro-quo-uri care au scopul de a relansa acţiunea, de a-i conferi dinamism, iar Contra democraţiei, un spectacol în registru noir-grotesc, o distopie a lumii contemporane sufocate de înţelegerea total greşită a ideii de democraţie -, ambele spectacole vorbesc, de fapt, despre imposibilitatea omului de a-şi manifesta libertatea şi individualitatea într-o societate dominată, de la politică pînă la familie, de obsesia cîştigării de bani. Şi în Titanic vals, şi în Contra democraţiei există conflictul individ versus societate. Doar că în Titanic vals, un spectacol de public larg, atras de familiaritatea titlului şi de tradiţia pe care o are acesta în spaţiul teatral românesc, critica la adresa farselor politice şi a ipocriziei înrădăcinate în cele mai intime structuri familiale nu degenerează într-o deconstrucţie totală a raporturilor omului cu exteriorul şi cu propria sa ordine interioară.
În Titanic vals, toate dramele se evaporă prin rîs, după vechiul principiu ridendo castigat mores, iar libertatea încălcată a individului este vindecată de o (falsă) armonie familială. Chiar dacă Titanic vals vorbeşte mult mai relaxat decît Contra democraţiei despre farsa politică, în esenţă, este acelaşi mesaj: nu este nevoie de oameni cu idei noi, ci de oameni care să fie obsedaţi să cheltuiască bani, şi, evident, discursul liber să fie suprimat.
Deşi scenografia şi costumele au fost semnate de Helmut Stürmer şi, respectiv, Corina Grămoşteanu în ambele spectacole, încărcătura lor este extrem de: în Titanic vals, nimic extravagant, ieşit din comun, respectînd un anume aer al epocii, pe cînd în Contra democraţiei, au devenit elemente esenţiale ale structurii dramatice, sugerînd, pînă la cele mai mici detalii, absurdul şi grotescul. Dacă în Titanic vals, scena este încărcată de mobilier masiv, greoi, ornamental - poate pentru a sugera greutatea sau chiar imposibilitatea celei mai mărunte schimbări -, în Contra democraţiei, fiecare dintre cele şase scenete simbolizînd derapajul omului "în democraţie" este punctată de elemente ale unei epoci postapocaliptice - burlane şi gunoaie în care oamenii nu doar că se îngroapă, dar se şi omoară în bătaie, relicve ale trecutului - cum este jocul lego - care, în acel context, par sinistre, căci s-au golit de orice semnificant.
Cu o structură ciclică, Contra democraţiei aruncă de la început în joc elementul grotescului şi al sinistrului: copilul nou-născut care-şi ucide părinţii (scena cu Mugur Arvunescu, Oana Ştefănescu, Coca Zibilianu), pentru a închide această acoladă a lipsei totale de speranţă prin uciderea copilului de către părinţi, într-una dintre cele mai dure şi mai grafice scene dintr-un spectacol de teatru (cu Alina Berzunţeanu, Mihai Smarandache şi Silvian Vâlcu): cadou pentru aniversarea a optsprezece ani, părinţii îi ţin adolescentului mai întîi o lecţie sexuală (dar nu de educaţie sexuală, ci despre cum a apărut el pe lume, ca o greşeală), pentru ca, în final, să-l ucidă cu sînge rece, considerînd că nu este un membru productiv pentru familia lor, iar dacă nu este un membru productiv pentru ei, nu este nici pentru societate.
Spectacolul trece de la scene de o violenţă extremă la mici pastile ionesciene sau beckettiene, în care dialogul este parcă extras din Aşteptîndu-l pe Godot: personajele se întreabă la nesfîrşit ce urmează după cifra şase, consolîndu-se, în cele din urmă, aflînd că după şase urmează neantul, nu infinitul. Se abordează şi alte teme arzătoare ale societăţii noastre: problema multiculturalismului şi a "ciocnirii de civilizaţii" (marcată de un dialog între o imigrantă musulmană, care vorbeşte despre sensul identităţii dat de purtarea burqăi, şi un cetăţean din ţara-gazdă), sentimentul alienării pe care îl dă înregimentarea într-o corporaţie - şi, în consecinţă, nevoia defulării prin violenţă -, discursul politic emfatic şi gol de orice sens, în spatele căruia se află, de cele mai multe ori, un tiran care poate să provoace ravagii la un simplu acces de nervi; alături de el, veşnicul trepăduş, extatic deoarece poate să-l servească pînă la capăt pe stăpîn (de remarcat prestaţia lui Silvian Vâlcu - pe care l-am reţinut dintr-un alt spectacol politic, Tipografic majuscul, în rolul ireproşabil al elevului Mugur Călinescu -, făcîndu-şi personajul să semene cu un Smeagol, o creatură sinistră ca de sfîrşit de lume).
Dacă în Titanic vals, un spectacol de un umor spumos, comicul este parcă prea şarjat (de pildă, umorul negru din scenele cu avocatul, interpretat de Rodica Mandache), în Contra democraţiei, şarja grotescului este potrivită pentru transmiterea ideii de eşec total al democraţiei şi de încălcare iremediabilă a libertăţii individuale. Dar Alexandru Dabija a creat două spectacole pentru toate tipurile de public, împăcînd atît cererea pentru clasic, cît şi pe cea pentru contemporan. De precizat însă că regizorul, indiferent de extrema de care vorbim, nu lasă prea mult loc pentru optimism: umanitatea este o farsă, iar individul, un gînd iraţional în noaptea conştiinţei.