Realism şi invenţie debordantă
Montarea, fără a fi un vîrf al carierei lui Dabija, cucereşte prin prospeţime, printr-o scenografie ingenioasă, care îmbină realismul (chiar crud: apar, la vedere, găinile din ogradă; obiectele de mobilier sînt ce şi cum trebuie să fie, costumele sînt şi ele clasice, potrivite exact timpului naraţiunii) cu invenţia debordantă: canapeaua uriaşă, mai înaltă de un stat de om, care tronează în avanscenă după îmbogăţirea familiei, organizează nu doar spaţiul de joc, ci chiar jocul actorilor. Care actori au găsit tonul potrivit ca să facă ascultabil şi chiar foarte hazos textul ăsta, l-au luat în serios, au evitat distanţarea şi-l joacă simplu şi cu umor. Dorina Lazăr, o mamă de familie cloşcă, frustrată de lipsa de ambiţii a ginerelui, savuroasă prin naturaleţea ştiută, umor şi autoironie. Antoaneta Zaharia, mamă de vîrsta a doua (!), pisicoasă şi uşor lascivă, dar şi cu accese de autoritate care anunţă preluarea rolului de cap de familie. Nicoleta Lefter, o Miza alintată, plîngăcioasă, cu un moment foarte bun în scena cu Alexandru Papadopol. Ioan Batinaş, un Dinu timid, ingenuu, copilăros - nu se simte la acest actor uzura televiziunii. Ca de obicei, Pavel Bartoş umple scena cu pofta sa de joc şi debitul verbal. În rolurile copiilor, Marius Damian şi Ruxandra Maniu (în travesti) completează cu răutatea şi cruzimea lor tabloul de familie. Tablou în care (le-am lăsat la urmă) surprind două personaje. În rolul Genei, Sabrina Iaşchevici, proaspăt angajată la Odeon, confirmă aşteptările cu o interpretare care găseşte linia subţire dintre sentimentalism şi ironie. În fine, Spirache: Ionel Mihăilescu, actor cu un registru interpretativ foarte larg, e, aici, complet diferit de cel din alte roluri ale sale, e bonom, cald, tandru - om obişnuit, care-şi doreşte doar o viaţă simplă şi liniştită de familie. Singura care nu se potriveşte cu întregul e Rodica Mandache, în rolul avocatei Procopiu: în negru, ca un cioclu, vorbind nenatural, e coborîtă dintr-un film horror; o apariţie care stîrneşte rîsul, primeşte aplauze, dar nu e mai mult decît o joacă gratuită.
O montare prea corectă, spune Gabriela Lupu (în România liberă), "aşa cum le-ar plăcea şi bunicilor", altceva se aşteaptă de la Dabija. Nu cred. Din textul ăsta al lui Muşatescu nu trebuie făcut altceva decît este. A ieşit o comedie la care se rîde mult, la care se simt bine nu doar bunicii. E nevoie şi de astfel de spectacole.
La Sala Studio, în schimb, Dabija a montat Contra democraţiei, piesa lui Esteve Soler, un tînăr autor spaniol tradus la noi de Luminiţa Voina-Răuţ (notez că Dabija mai montase acest text la secţia germană a Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu). Sub titlul care se va dovedi antifrastic stau şapte scheciuri - Dabija alegînd să joace doar şase. Şi cred că bine a făcut. Toate şapte dezvăluie cîte o faţetă a "reacţiunii", a atacurilor contemporane la adresa democraţiei şi a umanităţii din oameni, în definitiv. O fac în manieră destul de violentă, voit şocantă (la nivelul poveştii şi al limbajului), mergînd bine către teatru absurd în bucăţile cele mai realizate. Cea la care a renunţat Dabija (o discuţie imaginară între Dick Cheney şi răposatul rege Leopold al II-lea al Belgiei) era însă diferită, mult prea tezistă - cum sînt, din păcate, şi textele din Contra progresului, jucat la Bulandra. Aici, Dabija şi-a dat frîu liber apetitului pentru horror, naturalism şi chiar sadism.
În prima secvenţă a spectacolului, de exemplu, un cuplu imobilizat într-o pînză de păianjen (mă îndoiesc însă că aceia care n-au citit textul înţeleg că pînză de păianjen, "cocon", cum sună didascalia tradusă, e ceea ce înveleşte actorii) probozeşte Statul şi primăria pentru toate relele din viaţa lui. Nu sînt însă capabili să treacă de nivelul declarativ (asta vrea să sugereze imobilitatea coconului în care stau) şi femeia naşte un păianjen care începe imediat să-i devoreze - pe scenă apar picioare sîngerînde, carne macră cît se poate de suculentă. În ultima secvenţă, un cuplu excedat de timpul pierdut cu copilul, acum ajuns la majorat, îl ucide ca să poată trăi în linişte (pistol, sînge). Într-o altă secvenţă, un potentat şi un acolit al său bat pînă la sînge o femeie. În alta, un bărbat îl bate cu sete pe un altul, în timp ce-i ţine teorii politico-economice. Dar nu e totul aşa (şi de-ar fi fost, n-ar fi fost rău). Dabija a schimbat ordinea lui Soler şi a introdus în mijloc două scenete în care violenţa nu mai e aparentă, ci e la nivelul ideii. Una este un monolog tulburător al unei femei musulmane care şi-a ucis soţul pentru că îşi bătea cu cruzime fiica. Şocantă nu e fapta femeii, ci sfîşierea ei între identitatea religioasă, pe de o parte, dragostea pentru fiică şi raţiune, pe de altă parte (nu de poliţie sau de închisoare se teme, ci de iminenta smulgere a burkăi). E un moment la care nu se rîde.
Dar secvenţa care mi s-a părut cea mai realizată stilistic e cea despre dispariţia cifrei şapte. Un bărbat constată că nu mai ştie ce urmează după şase, trezeşte o familie de la etajul şase, soţul e trimis să caute, urcă spre terasă, se uită ("Ce-i acolo? Infinitul sau neantul?"), dispare. Dacă s-a ajuns la "infinitul sau neantul", apoi e treabă serioasă! Şi totuşi, totul se rezolvă simplu: bărbatul care adusese vestea ia locul soţului ("La ce bun alt sacrificiu? Nu pot să rămîn singură") şi viaţa merge înainte. Scena e excelent jucată de Oana Ştefănescu (nevasta gospodină, păr pe bigudiuri, amestecînd isteria uşoară cu sugestiile lubrice) şi de Mugur Arvunescu, la fel de firesc în disperarea pierderii lui şapte ca şi în acomodarea cu noua situaţie.
Oroarea stîrneşte rîsul
Tot ei joacă, în alt registru, şi scheciul iniţial - cuplul imobilizat în coconul de păianjen -, cînd îmbină calineria şi frustrarea mînioasă, apoi resemnarea. La accente grave, la o emoţie intensă, reţinută, ajunge Oana Ştefănescu, cu un minimum de mijloace, spunînd o parte din text în arabă, aproape imobilă, în interpretarea femeii musulmane - secvenţă în care tot Mugur Arvunescu îi dă replica. Celelalte trei scenete îi au ca protagonişti pe Alina Berzunţeanu, Richard Bovnoczki, Mihai Smarandache şi Silvian Vâlcu. Ca de obicei, Mihai Smarandache e imbatabil atunci cînd trebuie să vorbească şi să joace "ca pe stradă", de o naturaleţe perfectă. La fel, Silvian Vâlcu. O surpriză extrem de plăcută e Richard Bovnoczki, actor mult prea rar distribuit în teatrele mari (poate fi văzut, în schimb, la independenţi); aici joacă nuanţat un puternic al zilei, un iluminat crud, gata să distrugă totul în jur pentru că a fost înşelat în amor. În sfîrşit, Alina Berzunţeanu e excepţională în rolul mamei din secvenţa finală, reuşeşte să spună oroarea de replici în care-i explică fiului de ce urmează să-l ucidă fără pic de artificialitate, totul pare raţional. De altfel, întreg spectacolul e gîndit în aşa fel încît oroarea să devină acceptabilă şi să stîrnească rîsul. Rîs care îngheaţă abia post festum, cînd ne dezmeticim.
Două spectacole diferite. În ambele, verva lui Dabija serveşte generos actorii. Două seri cîştigate. De neratat.