Spectacolul de teatru-dans imaginat de Mihai Măniuțiu anunță în clar miza intimă, dar are filtre de emoționalitate controlate regizoral pentru a extrage povestea din autobiografic și a o plasa în contextul mai larg al disoluției identității. Filtrele acestea lasă să se întrevadă și dimensiunea filială, dar asigură și o privire analitic/interogativă asupra a ceea ce înseamnă pentru noi uitarea. După ce în 2006, la Teatrul Național Cluj Napoca realiza, cu Vava Ștefănescu și Sylvain Groud, după eseurile lui George Banu, Uitarea, Mihai Măniuțiu revine acum prin Vertij la o nouă meditație scenică asupra formei severe, definitive a amneziei, asupra acestei teribile maladii echivalente cu golul cognitiv și afectiv în privința trecutului. Estomparea treptată, până la ștergere a arhivei proprii din cauze de natură chimică provoacă fractura dintre biologic și inteligent, dintre organismul nostru ca mașinărie vie și "computerul de bord" care ne asigură existența ca ființe raționale. Alzheimerul e, pentru cel în cauză, pierderea conștiinței de sine, deșirarea biografiei, iar pentru cei din jur, înstrăinarea definitivă.
Artist erudit, Mihai Măniuțiu le vorbește spectatorilor despre memorie și uitare printr-un spectacol construit cu mai multe mijloace de semnificare: corporalitate, visuals, decor și obiecte scenice, sonorități. Coregrafia Vavei Ștefănescu și a Andreei Gavriliu traduce în codurile corporalității această supremă ironie a minții, care se întoarce asupra ei însăși prin scurt-circuitarea releelor cu trecutul. Cele două dansatoare se mișcă fie în tandem, fie separat, într-o coregrafie conceptualizată care așază în desenul scenic al trupurilor și în capacitatea de reprezentare a limbajului corporal toate frământările și suferințele uitării neintenționate de sine. Când intri în sală, dansatoarele (cinci în total, indicând pulverizarea personalității) se află deja în spațiul de joc, iar pe cele două ciclorame se proiectează linii verticale de lumină în mișcare. Pătrunzi simbolic într-o altă lume, a softurilor neuronale care ne fac pe fiecare să fim ceea ce suntem.
Componenta vizuală contribuie semnificativ, la fel și muzica (originală și remixuri, Șerban Ursachi) la revelarea acestui univers ascuns. Imagistica scenică e superbă și rezultă din conjuncția creativă a ideilor lui Măniuțiu cu scenografia lui Adrian Damian și cu luminile lui Marius Moga: peisaje nonfigurative, cuvinte circulând brownian pe ciclorame, lumini spectrale plăsmuiesc atmosfera de subconștient bănuit, de abis care se cască și te înghite atunci când tot ce-ai fost odată se estompează, apoi devine necunoscut. Scenografiile lui Adrian Damian sunt întotdeauna dinamice, se dezvăluie gradat, joacă și ele, iar aici cele două ciclorame care se întâlnesc în fundal într-un unghi ascuțit se deschid spre finalul reprezentației și dau la iveală cea mai frumoasă și mai sugestivă imagine din tot spectacolul: două scări paralele din neoane sunt asaltate prin escaladare de soliste. Trupurile lor se străduiesc să urce treptele de lumină, dar după câțiva pași ascendenți, alunecă și se preling spre sol. O dată și încă o dată. Ca o căutare, cu ultimele puteri mnemonice, a eului pierdut, eșuată într-o cădere în gol. Ca o încercare disperată de a se reînălța spre sine, spre propria memorie. Blurată. Fantomatică. Și n-a renunțat Adrian Damian nici la obiectele scenice active, aici gheața în calupuri, a carei prezență indică topirea prin uitare, patinarea amnezică. Calupurile de gheață au în interior un licăr luminous, ca o sclipire de gând captivă într-o carceră glacială.
Iar când, din boxe, răzbate sonor vocea lui Marcel Iureș rostind textele scrise de fiu de-a lungul bolii celei care l-a făcut om, cuvintele pătrund și sapă în cele mai fine resorturi ale sufletului și minții celor din sală. Și îmi răsună în urechi grav, abraziv, încă și acum.
Vertij e un spectacol puternic, care te cutremură nu numai prin miza subiectului, ci mai ales prin realizare. E o durere surdă, sfâșietoare, pe care-o resimți în stomac, în partea stângă superioară a toracelui, în fiecare celulă a corpului, căci îți vorbește despre cea mai importantă dimensiune a umanului. Vibrația empatică vine din intimitatea abordării, din tonul reținut, dar intens, conducând la o experiență de interacțiune specială. Iscat dintr-o situație familială, Vertij devine ocazia unui circuit emoțional aparte. Finalul proiectează pe cicloramă fotografia alb/negru, de tinerețe, a mamei. Ora cât durează Vertij e cea mai tulburătoare declarație de dragoste pe care un fiu, un artist, o poate face mamei sale!