Cafeneaua
Veneţia, veacul al XVIII-lea. Întocmai cum indică titlul, piesa (scrisă în 1750 de Carlo Goldoni) e structurată pe acest spaţiu fix, cafeneaua, înăuntrul căreia şi în jurul căreia se învârte totul, personaje şi poveşti. Nu ştim dacă localul e în centrul oraşului sau nu, dar cert este că Goldoni îl potenţează ca nucleu vital, fundamental uman, până într-acolo încât iese din graniţele Italiei şi devine un fel de centru al lumii burgheze, indiferent de limbă. Acolo se întâmplă totul, acolo se încurcă şi se descurcă vieţi, acolo se adună lumea, de la aristocraţi, burghezi şi slugi, la străini şi autorităţi, pentru simplul fapt că toţi beau cafea. E un punct de întretăiere a destinelor, în care se ciocnesc vicii, înşelătorii, duşmănii, bârfe de duzină, răutăţi, infidelităţi grosolane şi moravuri. Între cinstitul Ridolfo, proprietar al cafenelei - un afacerist atât de inimos, încât în breasla negustorilor pare un intrus - şi perfidul Don Marzio, napoletan a cărui pasiune e să stârnească certuri, există o prăpastie pe care Goldoni o umple cu o mulţime de situaţii de amestec între personaje, din care rezultă atât umor spontan, de situaţie şi caracter, cât şi autenticitate a conversaţiilor.
Purcărete profită de acel amestec şi, respectând aşezarea sensurilor din piesa lui Goldoni, construieşte un spectacol fidel textului de secol XVIII. Dar, cumva, se pierde tocmai ceea ce e valoros în text - vigoarea comicului de situaţie, şi este posibil ca această lipsă vizibilă de energie să li se datoreze actorilor. Fie nu le place să joace textul, fie le place, dar nu reuşesc să ducă realismul comic al piesei al nivelul de autenticitate care îţi ţine ochii treji şi urechile atente. Se joacă plat, plictisit, corect, parcă în căutarea efectului comic fixat la repetiţii, cu puţine intervenţii de contrapunct comic (iar aici îi pomenesc pe Călin Chirilă, Ionuţ Cornilă şi, parţial, pe Teodor Corban). Da, situaţiile sunt cursive, au ritm şi creştere, de la scenele ridicol-romantice "de balcon", la dialogurile frustrate între soţia disperată Vittoria (Andreea Boboc) şi instabilul pierde-vară Eugenio (Ionuţ Cornilă) şi între fals-puternicul Flaminio (Constantin Puşcaşu) şi intempestiva Placida (Petronela Grigorescu). Se construieşte credibil atât îmbinarea de intrigi, cât şi efectul lor în acţiune. Dar mai mult decât un joc cuminte, neasumat actoriceşte, nu găsim în Cafeneaua lui Purcărete. Oricât ar fi de clasic şi oricât aţi tânji după teatrul clasic, de altădată, spectacolul "nu se ridică de la sol". Nu ne face să râdem, poate doar să zâmbim şi, atunci când e autentic şi profund în situaţii, să cădem pe gânduri.
În rest, spectacolul e sec; îl privim şi atât, sperând ca la fiecare schimb de replici să apară şi umor. Şi oricât v-ar fi plăcut mai vechiul Moliendo Café, de la Timişoara, cu care Purcărete concentra, în spaţiul unei cafenele, o lume de emoţii şi frustrări, totuşi Cafeneaua n-are nici emoţie, vrând să aibă, nici comic, vrând să-l atingă, nici măreţie scenică, vrând să ne impresioneze cu ea. Nu e decât un fel de comedie aproape serioasă, parcă obligatorie, parcă sub stres actoricesc, care sub nici o formă n-ar trebui să fie un must-see în festival, doar pentru că pe afişe e un nume intimidant de regizor mare. Personal, cred că spectacolul merită văzut doar pentru scenografie - a lui Dragoş Buhagiar -, construită din transparenţe, volume false, desene urbane monocolore şi umbre, interesant puse în valoare în raport cu dinamica scenelor.
Regie: Silviu Purcărete
Dramaturgie: Carlo Goldoni
Scenografie: Dragoş Buhagiar / Muzica originală: Vasile Şirli
Distribuţie (parţial): Teodor Corban; Călin Chirilă
Producţie: Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", Iaşi
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Maria Ştefănescu
La Pulce
Având ca sursă o piesă cu titlu similar, din 1907, scrisă de Georges Feydeau, textul scenic gândit de Horaţiu Mălăele este exact ceea ce şi-a propus să fie: o poveste intenţionat "subţire", nepretenţioasă, neîncărcată de profunzimi pe care nu le poate "duce". O poveste despre moravuri burgheze vechi şi noi, coborâte la nivel de grotesc, astfel încât noi, râzând de ele, să ne vedem propriile excese, conform proverbului. Un soţ cu probleme de virilitate; o soţie care, neştiind asta, crede că e înşelată, iniţiind astfel un plan de demascare a soţului "infidel"; un patron de bordel, cu aere de Napoleon; un doctor senil, un servitor aerian, amanţi, amante, personaje dereglate şi paralele cu realitatea sau, din contră, profund conştiente şi profund imorale. Pe scurt, o adunătură de caricaturi.
Nu ştiu cât de mult vă plac comediile bulevardiere cu motive burleşti şi manifestări de comedie molierească; nici eu nu m-am declarat, vreodată, fan al acestui gen, care rareori poate depăşi calitatea unei... jucărioare. Dar, câtă vreme jucărioara e eficientă în limitele genului ei, atunci tocmai aşa ar trebui privită. Şi, bineînţeles, savurată. Mi-a plăcut La Pulce nu pentru că e cu Ştefan Bănică, nu pentru că se joacă la Comedie şi, deci, musai să fie de râs, ci pentru că şi-a asumat onest rolul de amuzament teatral. E o asumare care induce relaxare regizorală şi, implicit, actoricească, lucru vizibil în ritmul scenic bine menţinut. Se împletesc credibil, pe scenă, forţa cu lipsa de forţă, accelerările de vorbire şi de joc cu tăcerile. Umorul e naiv, aluziv, neprofund în nici o nuanţă, dar nici nu cred că ar fi fost potrivit să fie. Răsturnările de situaţii sunt bine anticipate, bine încărcate emoţional, astfel încât "să cadă" peste public în momentul potrivit. O să vedeţi multe şuturi în fund, multe strâmbături şi urlete, ca la bâlci; doar bătăile cu frică par să lipsească din acest angrenaj slapstick. O să vedeţi unele soluţii de umor din Măscăriciul, vechiul spectacol de mega-succes al lui Mălăele (limbajele stâlcite, jocurile de cuvinte, etc.), dar asta nu e neapărat o problemă, cât timp funcţionează şi aici. Oricum, consider că această piesă e contextul potrivit pentru toate astea, iar ele ar trebui consumate ca atare. Şi sunt, pentru că se râde în hohote la atâta zăpăceală scenică. Uneori mai e nevoie şi de râsete. Fără alte gânduri.
Nu neg faptul că există momente care scad valoarea de ansamblu a jocului. Nu o dată am văzut forţări ale comicului, atunci când nu era cazul, mici tautologii, superficialităţi inutile şi o gălăgie generală uneori scăpată de sub control, încât nu mai ştii cine, ce zice. În plus, acele zgomote din culise, false, înregistrate, sunt artificiale şi mutilează veridicul situaţiilor. Însă miza de divertisment, dusă până la capăt, le face mai uşor de iertat. Şi de corectat, pentru viitoare reprezentaţii.
Regie: Horaţiu Mălăele
Dramaturgie (după Puricele în ureche de Georges Feydeau): Horaţiu Mălăele
Decoruri: Lia Manţoc / Costume: Anca Răduţă / Muzica originală: Vlaicu Golcea
Distribuţie (parţial): Ştefan Bănică; Delia Seceleanu
Producţie: Teatrul de Comedie, Bucureşti
Vizionare: octombrie 2016, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti
Credite foto: Mihaela Marin