De ce este aşadar important ca festivalurile de film să creeze secţiuni special dedicate filmelor realizate cu şi despre femei? Din punctul meu de vedere, există două motive principale. În primul rând, acest tip de filme se situează adesea cu mult în afara normelor cinemaului mainstream şi, în acelaşi timp, oferă o perspectivă feminină în cadrul filmului. Influentul eseu al Laurei Mulvey, "Visual Pleasure in Narrative Cinema", arată cum filmele hollywoodiene reprezintă femeia fie ca un obiect manipulat de către personajul principal masculin, care îşi exteriorizează astfel fricile sale primare, fie ca pe un obiect erotic şi pur decorativ, inofensiv în relaţie cu bărbaţii.
Ambele ipostaze duc la crearea unor personaje feminine plate, al căror aport în desfăşurarea acţiunii este minim sau chiar nul, ele întărind mai departe ideea cum că femeile ar fi sexul slab, prin crearea unor imagini care exprimă acest lucru. Pentru Mulvey, un cinema avangardist poate exista doar ca un contrapunct faţă de cel mainstream, fiind cel mai în măsură să exprime unele idei relevante din punct de vedere social şi politic - doar prin acesta poate fi "distrus" un tip de film care este depăşit şi exploatator, făcut pentru a servi unui ochi masculin.
Al doilea motiv ţine de funcţionarea efectivă a industriei de film. Cinemaul feminin este încă unul de foarte mică amploare, iar motivele sunt multiple. Rolul cu care sunt asociate cel mai des femeile care lucrează în domeniu este cel de actriţă (şi nu cred că sunt singura studentă la film care a fost întrebată, cândva, de ce nu a dat la actorie). Apoi urmează rolurile din echipa de realizare a filmului care nu ţin direct de tema filmului, precum cel de reprezentant PR, de asistent sau monteur, uneori chiar cel de producător (deşi nici aici nu avem foarte multe nume în industria locală - una din excepţii fiind Ada Solomon, care e şi directorul NexT). Adesea, domeniul unde regăsim cele mai multe regizoare este cel al filmului documentar, care din păcate are parte de mult mai puţină expunere decât cel de ficţiune.
Aici devin relevante cuvintele unui important regizor român, care este totodată şi directorul unui festival important din ţară, din timpul unei dezbateri avute loc în timpul Zilelor Filmului Lux: " Şi la Cannes e o întreagă teroare pe capul lui Thierry Frémaux, care face în fiecare an selecţia să vadă câte filme aparţin femeilor. (...) Cred că în momentul în care începem să aplicăm grile de regiune, de teme, discuţii legate de gen, începem să nu mai vorbim despre conţinut, despre calitate, despre poveşti şi emoţie, ci vorbim despre politic şi asta e un pic fals şi aiurea. (...) Eu doar pentru ce pledez este judecata filmului în funcţie de calitatea lui, şi nu în funcţie de gen. Aici lucrurile sunt un pic delicate şi eu pledez spre raţiune."
Evident, ca în cazul multor contestatari ai corectitudinii politice (un trend alarmant care capătă amploare din ce în ce mai mare în ultimul timp), discursul regizorului nu doar că discreditează prin extensie întreg cinemaul feminin ca fiind posibil inferior din punct de vedere calitativ celui realizat de către bărbaţi, ci întăreşte poziţia deja aproape monopolistă a sexului masculin în industria filmului. Totodată, se sugerează că filmele care abordează (mai mult sau mai puţin direct) teme sociale sunt mai slabe decât cele, să zicem, pur artistice. Acest tip de viziune nocivă nu face decât să stigmatizeze realizatoarele de film şi să le descurajeze şi mai mult din a deveni parte a unei industrii şi-aşa marcate de inegalitate de gen.
Acest tip de argumentaţie se regăseşte şi în rândul celor care critică mişcările tip #OscarsSoWhite, susţinând că vina pentru situaţia din industrie nu este a festivalurilor sau a galelor. Aproape corect. Acestea sunt însă "simptomele" cele mai vizibile ale industriei, spaţiile unde aceste diferenţe capătă cea mai mare vizibilitate şi devin cât se poate de evidente. Admiterea acestei carenţe, totodată încurajând dispariţia inegalităţilor prin orice mijloace aflate la îndemână, devine aşadar un fel de responsabilitate delegată (pe nedrept sau nu) organizatorilor unor asemenea evenimente.
Aceste retorici agresive subliniază, iată, o profundă neînţelegere. Rolul cinemaului feminin nu este de a-l surclasa pe cel "masculin", de a-l repudia ca fiind exclusiv sexist, sau de a contesta calitatea acestuia. El încearcă doar să ofere o perspectivă adesea trecută cu vederea nu doar în toate aspectele producţiei de film, ci chiar în societate per ansamblu. O discuţie reală şi echilibrată în jurul rolului de gen şi a discriminării de care suferă ambele sexe poate avea loc doar într-un spaţiu care admite şi include o varietate de opinii şi puncte de vedere - iar în absenţa filmelor create de femei într-un festival sau chiar spaţiu cinematografic (trans)naţional, acest dialog nu poate avea loc.
Numărul mic al unor producţii cinematografice feminine este un simptom al unei industii care, prin mecanisme invizibile majorităţii, oferă momentan şanse inegale de creaţie şi afirmare. Devine, aşadar, responsabilitatea celor conştienţi de aceste circumstanţe să facă ceva în acest sens, să lupte împotriva nedreptăţii prin metodele pe care le au la dispoziţie. Crearea unei secţiuni dedicate special cinemaului feminin şi feminist este o un exemplu perfect de astfel de metodă, fapt pentru care organizatorii NexT merită toate laudele. Fie că filmele respective vor fi sau nu pe placul publicului vast, asemenea iniţiative sunt necesare până când ponderea filmelor va fi echilibrată.
Descarcă broşura NexT, 2016 aici..