Te mai uiţi şi la om (2015, 23\', r. Ana-Maria Comănescu)
Pornind de la o premisă extrem de similară cu cea din povestirea "Falsul autostop" a lui Milan Kundera, Te mai uiţi şi la om explorează un moment de tensiune neaşteptat din interiorul unui tânăr cuplu pornit la drum. Iniţial formulat ca o joacă, autostopul se transformă aici, încetul cu încetul, într-un mecanism care va scoate la iveală diferenţele imense de personalitate între cei doi parteneri ai cuplului radiografiat.
Lăsând la o parte similarităţile iniţiale între scenariul semnat de Comănescu şi Anca Istudor şi textul romancierului ceh, cele două lucrări sunt fundamental diferite: pe când cel din urmă îşi pune protagoniştii în ipostaza de-a se preface că sunt doi necunoscuţi care s-au întâlnit la drum, tinerele co-scenariste introduc fizic un al treilea personaj (dubiosul Dublă) care va afecta balanţa perechii Radu-Mădălina. Porecla lui Dublă este simbolică, privită prin prisma Mădălinei: el este reversul relativ efeminatului Radu, o fire aparent caldă şi liniştită. El se remarcă prin atitudinea sa directă şi aproape grosieră, statura sa fizică este impunătoare - are aparenţa (în final, înşelătoare) a şmecherului de Europa şi emană o oarecare senzaţie de pericol. Reacţia Mădălinei într-o benzinărie este aproape isterică, implorându-şi iubitul să găsească o cale de a scăpa de călătorul pe care l-au luat - dar finalul ar indica faptul că, de fapt, personalităţile celor doi bărbaţi ar fi reversul aşteptărilor ei. Anume, că dincolo de învelişul dur al lui Dublă s-ar afla un om cu intenţii bune, iar Radu cel blând ar ascunde, de fapt, anumite trăsături foarte neplăcute. Acest joc cu oglinzi propus între doi poli ai masculinităţii funcţionează excelent, dar bruscheţea cu care Mădălina sare de la relaxare la frică semi-iraţională, cuplată cu conflictul final cam subţirel cu Radu afectează credibilitatea ei ca persoană şi, în final, ca personaj.
Paper Bag (2015, 12\', r. Roxana Benţu)
Singurul film de animaţie inclus în selecţia din acest an, Paper Bag este un scurtmetraj mixed medium care îmbină animaţia tip stop-motion cu cea tradiţională, cea din urmă fiind folosită pentru a da viaţă expresiilor de pe feţele personajelor. Realizat de-a lungul a aproape doi ani de producţie, folosind ca tehnică principală păpuşi şi decoruri construite din hârtie şi carton, filmul spune o poveste simbolică despre viaţă şi moarte prin intermediul poveştii unui bărbat şi a pisicii sale.
Folosindu-se de mitul celor nouă vieţi ale unei pisici, Paper Bag începe cu o secvenţă din visul unei pisici de apartament, care pare să fi murit, dar revine înapoi la viaţă printr-un proces aproape mistic. Zgomotul morţii şi învierii acesteia îl trezeşte pe Mr. B (a cărui voce este realizată de către actorul/comediantul Silviu Gherman), care apoi nu pare a reuşi să îşi ducă la bun sfârşit ritualurile dimineţii. Un exerciţiu încântător în care cotidianul asimilează tuşe suprarealiste, foarte accesibil oricărui tip de public (mai ales celui tânăr) datorită lipsei de dialog şi a suitei de teme universale pe care le abordează folosind un ton dulceag, melancolico-umoristic.
Vacanţă la ţară (2015, 22\', r. Andrei Tănase)
Un nou scurtmetraj al regizorului Andrei Tănase (omul din spatele excelentului Claudiu şi Crapii), Vacanţă la ţară este exact ceea ce propune titlul său: câteva zile petrecute la casa bunicilor din viaţa unor băieţi aflaţi la pubertate, Mircea şi Denis. Dornici să omoare timpul într-un fel sau altul, cei doi verişori decid să se răzbune pe vecinul care le-ar fi furat o parte din terenurile strămoşeşti, desenând crop circles în grâul lui. Doar că planul nu merge tocmai conform ideilor lor iniţiale.
Ca şi în cazul mai vechilor filme ale lui Tănase, punctul forte al Vacanţei este scenariul: el mizează pe un tip de umor situaţional adesea foarte subtil, care este stârnit prin identificarea cu o situaţie universală (puştiul care cere pe un ton serios o cafea bunicii sale, iar bunicul răspunde cu "Adă-i ş-o ţigară"). Fiind compus din cadre lungi care inspiră senzaţia de plictiseală tipică vârstei de 12-13 ani, concentrându-se mai degrabă pe situaţii cotidiene decât pe unele ieşite din comun, scurtmetrajul inspiră o senzaţie aproape livrescă în momentul vizionării. Întâlnirile cu nebunul satului sunt dulci-amărui şi inexplicabile pentru cei mici, o portiţă care duce spre complet alt univers decât cel al calmului uneori searbăd al copilăriei - unul al dezamăgirii şi suferinţei crunte. De altfel, Denis şi Mircea au parte de mai multe contacte cu "lumi din afară" pe parcursul vacanţei lor: cea digitală, cea onirică (în care visează o răpire extraterestră), cea supranaturală şi, în final, cea a morţii. Iar toate acestea sunt ascunse cu mare fineţe într-o poveste aparent simplă, spusă prin tehnici realiste atât din punct de vedere scenaristic, cât şi cinematografic. Vacanţă la tară este o reuşită din toate punctele de vedere.
Reţea indisponibilă (2016, 15\', r. Adina Dulcu)
Un exerciţiu teoretic în cheia realismului, în care mizanscena foloseşte împrejurimile ca să sugereze circumstanţele din viaţa personajelor, filmul de debut al Adinei Dulcu urmăreşte o zi din viaţa unui constănţean trecut de vârsta a doua, aflat în căutarea unui loc de muncă. O bună bucată din film îl suprinde pe protagonist conducând o Dacie 1300 prin periferiile Constanţei, aici văzută nu în ipostaza sa de oraş opulent şi hiperturistic, ci mai degrabă ca un edificiu al degradării post-industriale.
Miza din Reţea indisponibilă este în mod clar una socială: personajul principal este simptomatic peisajului post-comunist, o victimă a prăbuşirii sistemului industrial care se străduieşte să-şi menţină o viaţă deja trăită în sărăcie. În spatele lui, ni se dă de înţeles că ideea de muncă a (d)evoluat de la cea în fabrică, utilitară şi relativ stabilă, spre cea în turism, o industrie instabilă şi precară care, pentru vizitatori, maschează gravele nereguli din comunităţile în care este practicată. Iar niciunul din personajele la care el apelează (fizic şi simbolic) nu se află în postura de a-i găsi un loc de muncă - avem de-a face cu portretul clasic al unui marginal. Foarte Dardenne, ok. Deşi, dincolo de trauma evidentă prin care trece personajul, acesta se face totuşi vinovat de faptul că nu pare să încerce a-şi găsi un loc de muncă decât prin intermediul relaţiilor sale (fapt discutabil, deoarece nu ştim dacă a epuizat sau nu alte căi mai "oficiale"), iar scena finală indică faptul că îşi evită responsabilităţile din cadrul familiei. Toate acestea sunt condiţii destul de frecvent întâlnite la oameni trecuţi de prima tinereţe, care se confruntă cu lipsa unui loc de muncă, dar care totodată afectează nivelul de simpatie pe care îl ai cu asemenea indivizi. Ideile de disperare şi de excluziune socială sunt cele aduse la înaintare - dar în ciuda tuturor circumstanţelor atenuante pe care se mizează, personajul nu inspiră niciun sentiment concret dincolo de cel al vacuităţii.
Dispozitiv 0068 (2015, 20\', r. Radu Bărbulescu)
Nominalizat la Premiul Gopo pentru Cel mai bun scurtmetraj, Dispozitiv 0068 este deja cunoscut publicului festivalier. Avându-l pe Toma Cuzin în rolul principal de agent al SPP, filmul lui Radu Bărbulescu îşi are acţiunea în timpul faimosului summit NATO de la Bucureşti din 2008, la momentul respectiv cel mai mare eveniment din istoria organizaţiei internaţionale. Pentru a asigura protecţia celor peste 3000 de personalităţi politice prezente la summit, autorităţile locale au mobilizat o reţea imensă menită să îi protejeze - iar filmul spune povestea (fictivă?) a unuia dintre agenţii care au luat parte la această acţiune.
Desigur, dincolo de pătura imenselor declaraţii oficiale care se fac la televizorul mereu-aprins din apartamentul unde are loc acţiunea, viaţa merge mai departe cu micile ei întâmplări şi chiţibuşuri. Lunetistul ajunge într-o casă unde trăieşte o bătrână aparent paralizată complet (Tatiana Iekel), îngrijită de către o femeie (creionată aici ca fiind moldoveanca-stereotip) care vrea să îi moştenească locuinţa. Mizând în principal pe o doză foarte puternică de umor negru absurd, Dispozitivul se joacă de-a lungul liniei fine între viaţă şi moarte, urmărind reacţiile celor abilitaţi să decidă în privinţa acestora. Iar dorinţele protagoniştilor de a trăi sau muri răzbat ca fiind mult mai puternice decât noţiunile abstracte dezbătute în sfera politică. Dispozitivul este şi nu este un film de acţiune. Se mizează clar pe anumiţi tropi ai genului precum cel al personajului principal hiper-serios, sărac în cuvinte, dar aparent cu o inimă bună, pe contextul unei operaţiuni internaţionale, pe un crescendo al firului narativ spre un final violent, dar şi pe anumite alegeri stilistice (precum tăieturi uneori bruşte de montaj, un sunet care pe alocuri este foarte dur şi zgomotos). Totuşi, revenirea sa spre teme mai degrabă universale decât consacrate genului îl clasează simultan ca fiind subversiv faţă de filmul de acţiune.Povestea este aşadar citadină, conflictele sunt clasice (şi multe), iar rezultatul este un film cu un umor foarte negru, fără prea mari pretenţii dincolo de cea de a stârni râsul - lucru pe care îl şi reuşeşte, cu brio.
Descarcă broşura NexT, 2016 aici..