Povestea unui spectacol - Lungs la Undercloud, 2016

Pentru mine, începutul este mereu o imagine.

Fie că este George Albert Costea dansând disco (Outrageously Disco), sau o Dacie fumegând pe trotuarul unei străzi lăturalnice din centrul Bucureştiului (BLU), sau nişte degete de domnişoara cu unghii multicolore căzând tăiate pe gresia unei bucătării (12 minute) - de la imagine am început să-mi clădesc posibila poveste care să se potrivească imaginii, şi apoi filmul. Tot timpul am avut controlul, iar colaborarea cu scenarista Raluca Mănescu a dus mereu povestea acolo unde mă simţeam eu confortabil. Nici lungmetrajul Lumea e a mea nu a fost prea diferit.

De data asta primesc însă un text. Liviu Romanescu şi Denisa Nicolae insistă să-l citesc, susţinând că este printre cele mai bune texte care au trecut prin mâna lor, şi să văd dacă îmi place. Mă apuc - liniştit şi fără grabă, pregătit să-mi las mintea să zburde şi să-şi imagineze ce vrea. Pe la pagina opt sau nouă renunţ. Dialogul curgea, neîntrerupt de capete de scene sau de descrieri, iar eu, simţindu-mă constrâns de spaţiul scenic, m-am pierdut în posibilele schimbări de lumină, costume, scenografie sau mise-en-scenă. Mi-ar fi plăcut nişte tăieturi, nişte locaţii generoase şi o stilistică de filmare care să evidenţieze diferenţele între protagonişti. Dar... Mi-am acceptat ignoranţa legată de regia de teatru, lipsa de experienţă şi dezinteresul pentru conceptualizarea posibilă a unei situaţii pe scenă - şi le-am spus prietenilor că nu cred că mi se potriveşte teatrul, sau piesa asta.

Asta se întâmpla acum mai bine de un an - când Vanner încă mai lucra la Ashes Afar, şi îşi pregătea plecarea la Edinburgh Fringe - iar eu aveam premieră cu Lumea e a mea; deci festivaluri, drumuri şi promovare. După ceva timp m-am revăzut la o bere cu Liviu, să-mi povestească cum a fost experienţa de acolo şi recunosc că abia atunci am început să mai înţeleg şi eu ceva despre teatrul modern. Liviu mi-a povestit foarte personal şi pasional ce-a simţit la unele spectacole de acolo, ce i-a plăcut şi unde ar vrea să se îndrepte cu spectacolele Vanner. În afară de-a-mi lărgi orizonturile şi a mă bucura de quality time cu un prieten bun, recunosc că eram prea distras de destinul debutului meu în box-office-ul domestic ca să îmi imaginez ceva aplicat concret din tot ce auzisem.

Câteva luni mai târziu şi un test pozitiv de sarcină. Aşa ceva îţi schimbă destul de mult interesele, perspectivele şi te sensibilizează în nişte direcţii neaşteptate. Îţi ridică nişte probleme pe care nu ţi le-ai pus niciodată, şi care ajung să te copleşească. Dorinţa unei evadări apare neaşteptat, şi se manifestă în feluri foarte diferite - planificarea unei vacanţe în Malaezia, sau acceptarea provocării de-a asculta totuşi o dată o lectură a textului Lungs, tradus şi citit de Liviu şi Denisa, în ideea de-a încerca totuşi ceva nou - regia de teatru. Acelaşi text deci, doar că trăit.

După ce-am râs copios şi apoi am rămas mut, şi după ce mi-am şters lacrimile de la final, mi-am adus aminte ce înseamnă să cauţi o familiaritate şi o sinceritate personală într-un text care poate vorbi chiar despre tine, despre situaţia ta, despre emoţiile tale. Cam tot ce-mi povestise Liviu după întoarcerea de la Fringe.

Şi de aici am şi pornit. Am căutat convenţia regizorală cea mai simplă şi clară, care să ţintească spre emoţie şi care să rezoneze în noi - cu noi. Liviu şi Denisa au acceptat să-şi exploreze relaţia lor intimă şi personală şi să o contopească cu situaţia şi emoţiile personajelor, iar eu am încercat să-i conduc cât am putut de discret, punând în ei din fricile, bucuriile şi speranţele mele. Toţi trei ne-am bazat pe încredere - că atâta timp cât suntem sinceri în ceea ce facem pe scenă, dar şi în raportul nostru personal unul cu celălalt, nimic nu poate să ne oprească să facem acest spectacol.

Şi nici n-a fost. Fără grabă am început sa explorăm personajele şi să le descoperim particularităţile date din text - un lucru pe care nu-l prea cunoşteam. M-am lăsat condus de Liviu şi Denisa care au venit cu multă experienţă, şi am intervenit doar ca să păstrez un echilibru între personaje. Am disecat fiecare replică şi am încercat să traducem nu doar sensul, dar şi ritmul, subtilitatea şi tăcerea celor doi, ajungând să ne întoarcem la varianta originală în engleză de multe ori, înainte de-a lua la comun o decizie. Nu ştiu cât timp am petrecut doar pe text, dar trebuie să recunosc că mi-a plăcut şi că n-aş fi vrut să avansăm mai departe de etapa aia - descopeream ceva nou la fiecare repetiţie şi îmi plăcea joaca aia.

În rest, Liviu s-a ocupat de tot şi de toate - cum ar fi făcut un producător de film conştiincios - sfătuindu-se cu noi la fiecare pas, dar împingând joaca mai departe. Ştiind din toate experienţele mele anterioare din zona filmului independent - care nu e prea diferită de cea a teatrului - că nu munceşti pentru bani sau faimă, m-am mulţumit cu rolul de regizor care se ocupa exclusiv de zona lui - ce se petrece pe scenă. Într-un fel cred că am încercat să mă ţin puţin mai departe de lucrurile pe care nu le cunoşteam şi să nu mă bag unde nu-mi e locul, iar Vanner Collective este exact genul de companie unde exista un om calificat pentru fiecare sarcină / departament - cam ca într-o echipă de film bine rulată. Dar independentă. Unde se implică prieteni şi familie de drag, dar cu trup şi suflet - ca iubita mea, scenografa Adeline Andreea Bădescu, care, însărcinată în 7 luni, tot a căutat cea mai bună combinaţie de scenă şi costume până-n pragul premierei.

Teatrul independent ales a fost Green Hours, unde Voicu Rădescu şi Rozana Mihalache au reacţionat la fel ca mine când au auzit textul. Iar de la discuţia aia a apărut şi un deadline... Pe care l-am depăşit. Bine că nu facem film - unde fiecare zi costă mulţi mulţi bani. Şi sunt conştient că din cauza mea l-am depăşit.

Mi-a fost neaşteptat de simplu să ridic spectacolul la nivel de mişcare scenică. Denisa şi Liviu stăpâneau deja textul, iar momentele dramatice erau clare ca intenţie şi poziţionare în spaţiu. Totuşi cu cât avansam mai mult, cu atât începea să mă deranjeze ceva: apărea un teatral involuntar pe care nu reuşeam să-l controlez. Probabil de la text, probabil nişte automatisme. De fiecare dată când discutam cu ei regăseam firescul situaţiei şi ale replicilor, dar legat, tot spectacolul într-un şnur, apăreau probleme. Şi nu vroiam să trecem peste sau să avansez. Simţeam un pic de frustrare. Parcă mă împotmolisem.

Abia când am ieşit cu textul şi cu situaţia în stradă am schimbat asta, şi atunci Denisa şi Liviu şi-au lovit personajele construite de viaţa reală din jurul lor, şi s-au re-convins că textul funcţionează fără probleme ca felie de viaţă. Am jucat doar pentru noi scenele în locaţiile impuse de text - de exemplu la un Starbucks - ca să vedem cum ne simţim, cum se simt personajele, şi cum curge totul de la sine. Firescul ăla l-am disecat apoi, şi l-am readus pe scenă. Apoi am sudat bucăţile şi ne-am axat pe detalii. Conceptul era clar, simplu şi curat. Am vrut să fie ca în film, totul perfect şi identic de fiecare dată. Am încercat şi am repetat - până m-am convins că asta e o copilărie.

Spectacolul trăieşte şi, deşi m-am împotrivit şi am vrut să-l ţin într-un loc, la fel, repetitiv, el nu poate fi ca un film. Actorii vin de fiecare dată altfel la spectacol şi publicul e de fiecare dată altul. Şi asta e bine. La primele şnururi cu spectatori vedeam reacţii noi în Denisa şi Liviu, energii care se încărcau şi se descărcau, care făceau textul şi scenele să fie mai bune, mai reale şi mai sincere decât orice repetiţie pe care o avusesem până atunci. Şi ştiam că probabil nu va mai fi niciodată aşa şi că trebuie să mă bucur că am pus fundaţiile astea în aceşti doi actori buni, cât ei să poată scoate aşa ceva dintr-o partitură impusă.

Acum nu mai am emoţii. Am avut, la fel ca şi cu filmul de debut - până într-un punct. Atunci când te împaci cu ideea că mereu vor fi unii care nu vor înţelege, unora nu le va plăcea şi alţii vor iubii rezultatul muncii noastre colective. Probabil că mi-a fost mai uşor aici, în teatru, pentru că mă bucur de anonimat. Putea să fie un experiment încercat într-un teatru independent, care nu se juca mult. Sunt încântat însă că nu a fost aşa.

Lungs face parte din selecţia oficială a Festivalului Undercloud, 2016 şi va fi prezentat duminică, 28 august 2016, la ora 19,00, la Sala Studio de la ARCUB - Hanul Gabroveni, Bucureşti.

Lungs
de Duncan Macmillan
Producător: VANNER COLLECTIVE & Teatrul LUNI de la Green Hours
Regia: Nicolae Constantin Tănase
Distribuţia: Denisa Nicolae, Liviu Romanescu.
Durata: 90 min.