[atenţie, spoilere]
Noul film al lui Puiu, Sieranevada, ne ţine aproape trei ore într-un apartament similar, dar nu în compania unei familii de cinci persoane, ci în a unui clan de şaisprezece. Cu aparatul de filmare personificat ca fantomatic martor invizibil (director de imagine a fost Barbu Bălăşoiu), Puiu produce şi aici, pe unele porţiuni din film, o impresie de lucruri întrezărite şi / sau şuşotite dincolo de uşi întredeschise. De asemenea, Puiu tachinează şi aici nevoia spectatorului de a ajunge să se orienteze în mijlocul acelui clan, de a se lămuri cine-i este frate sau mamă cui; nu-i dă satisfacţie dintr-odată. Cu toate acestea, Sieranevada e o bucată de cinema realist mult mai accesibilă: personajele sunt mai vorbăreţe şi, pe parcursul a trei ore, spectatorul le învaţă satisfăcător măcar pe unele dintre ele - băiatul ăla e băgat în teorii conspiraţioniste despre 11 Septembrie, femeia aia (şi nu numai ea) e înşelată de soţul ei, femeia cu căciulă de blană e o nostalgică hardcore după epoca socialistă ş.a.m.d. Filmul tinde să stârnească o afecţiune neobişnuită în rândurile publicului românesc cât de cât interesat de cinemaul naţional contemporan şi nu e greu de văzut de ce: inclusiv spectatori dintre cei mai rafinaţi în raportarea la opere de artă epico-dramatică ies de la el discutându-i personajele ca pe nişte cunoştinţe, arbitrând certurile lor etc. Ca mic exemplu al felului în care Puiu îi implică pe spectatori în fricţiunile dintre personajele sale poate fi citat chiar un moment de la începutul filmului: personajul principal (Mimi Brănescu) e la volanul maşinii sale, iar soţia sa (Cătălina Moga) îl cicăleşte pentru că nu i-a cumpărat fetiţei lor rochia corectă de eroină Disney de care are nevoie la o serbare şcolară. Prima impresie are şanse mari să fie una de soţie-scorpie strigând la un soţ răbdător: tirada ei e într-adevăr stridentă, iar dispreţul de clasă cu care se referă la una dintre colegele fetiţei lor ("o ţărancă proastă cu părinţii amîndoi plecaţi aiurea la căpşuni în Spania") e garantat să zgîrie sensibilităţile sociale ale spectatorilor care au aşa ceva. Dar soţia continuă să vorbească: începe să-i reproşeze soţului că n-o ascultă niciodată pe fetiţa lor, că e mereu cu mintea în altă parte; şi, pe măsură ce ea vorbeşte, devine posibil pentru spectator să-l vadă pe soţ prin ochii ei, ca pe un bărbat al cărui aer binevoitor-flegmatic nu e în realitate decât lipsă de interes, absenteism, o strategie de permanentă derobare care justifică exasperarea soţiei, impulsul ei de a-l scutura.
Faptul că, după aproape trei ore petrecute cu aceste personaje, care s-au adunat la un parastas într-o după-amiază de ianuarie, spectatorii sunt atât de încărcaţi de ele, de marotele şi manierismele lor, de bubele lor metaforice, mai ascunse sau mai la vedere, atestă calitatea realismului lui Puiu - densitatea detaliilor etc. Sieranevada e un film în care, de pildă, fraţii sunt în mod credibil fraţi, părinţii şi copiii sunt în mod credibil părinţi şi copii - în interacţiunile lor se face simţită prezenţa istoriei comune. Pe de altă parte, asemenea virtuţi sunt doar virtuţile unui realism modest: dacă asta-i tot ce e - crearea unui clan ficţional convingător, care exemplifică pregnant adagiul tolstoian cum că fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei unic -, atunci foarte numeroasele aprecieri superlative ("capodoperă", "film mare", "cel mai bun") suscitate de acest film nu sunt oare disproporţionate?
E clar că filmul are ambiţii mai mari; sunt evidente pretenţiile de a i se acorda importanţă. Titlul, prin arbitraritatea sa sfidătoare, e ca o proclamare a dreptului la idiosincrasie auctorială. Prin durata sa, prin caracterul naţional şi chiar internaţional al obsesiilor unora dintre personaje (comunismul, atentatele de la 11 septembrie 2001), prin contrastul dintre o ocazie care cere solemnitate (parastasul) şi derizoriul lucrurilor care-i preocupă pe cei mai mulţi dintre participanţi, acest tablou reprezentând o reuniune familială aspiră la monumentalitate. De asemenea, e greu de ecouri culturale "înalte". Aşteptatul după un popă care întârzie e o situaţie peste care n-are cum să nu plutească spectrul lui Beckett. Tot aşa cum personajele lui Buñuel din El ángel exterminador / Îngerul exterminator, aflate la o recepţie, se trezesc că nu mai pot pleca acasă, căci o forţă invizibilă le reţine, personajele lui Puiu fac ce fac şi nu ajung niciodată să mănânce; masa se tot pune şi se tot ridică. Şi, oarecum la fel ca personajul principal masculin din povestirea joyceană Cei morţi, la capătul reuniunii festive de-acolo, personajul jucat de Mimi Brănescu trăieşte până la urmă o epifanie lângă soţia lui, sau, dacă nu chiar o epifanie, atunci măcar un moment de relativă graţie, care-l ridică temporar deasupra derizoriului şi a trivialităţii înconjurătoare, şi deasupra propriei micimi.
Ce-a reieşit copios până la acel moment e faptul că acest parastas din 2015, ţinut într-un apartament de bloc bucureştean la moartea unui medic, nu e nici pe departe o ocazie pentru introspecţie şi pentru înfiorări în proximitatea morţii percepute ca mister sacru. Misterul, sacrul, par să fi fost evacuate. Ce-a rămas e o ocazie pentru nervi, pentru dispute sterile, pentru accidente şi complicaţii care, văzute din afară, ţin de farsă. Popa întârzie. Nervii se zbârlesc de la foame. Unul dintre nepoţii mortului (Marin Grigore) trebuie să-şi pună, conform unei tradiţii, un costum de-al acestuia, dar costumul e prea larg pentru el şi arată ca un clovn. O altă nepoată (Ilona Brezoianu) a adus în apartament o prietenă din Croaţia, care a băut şi / sau s-a drogat până i s-a făcut rău. Soţia personajului lui Brănescu (care e fiul mortului şi e doctor la rândul lui) vine gata nervoasă (din cauza gafei lui cu rochia de serbare a fetiţei). Sora personajului lui Brănescu (Judith State) e la rândul ei supărată pe propriul soţ (Rolando Matsangos), despre care înţelegem la un moment dat că o înşală; ea se ia la ceartă cu o femeie în vârstă, nostalgică după comunism (Tatiana Iekel), cerându-i socoteală printre lacrimi. Reuniunea pierde cel mai rău contactul cu memoria dispărutului şi se afundă cel mai adânc în derizoriu odată cu apariţia târzie a unui cumnat de-al mortului, Toni (Sorin Medeleni), precedat de zvonuri de scandal - cică foarte recent ar fi bătut un vecin. Toni e revoltător de abuziv verbal cu propria familie şi, simultan, abject de umil cu restul lumii. Din explicaţia pe care o are cu soţia lui (Ana Ciontea), de faţă cu toată lumea, reiese rapid că ar fi avut o aventură cu soţia vecinului pe care l-a bătut. Şi nu numai cu ea. Explicaţia sau răfuiala lui cu soţia se lungeşte, într-o acumulare de intimităţi expuse sordid - detalii anatomice, fantezii frustrate, disfuncţii şi blocaje sexuale. Pe nota asta comic-trist-derizoriu-scabroasă pleacă temporar personajul lui Brănescu, pentru a-şi recupera soţia ieşită mai devreme după nişte cumpărături. O găseşte parcată pe locul altcuiva şi imediat se declanşează o ceartă cu doi bărbaţi din cartier (Andi Vasluianu şi Iulian Puiu), agravată de irascibilitatea ei şi stinsă numai după ce el însuşi (care în linii mari îşi păstrează stăpânirea de sine şi atitudinea conciliantă) e un pic şifonat şi umilit fizic (cu un şut în fund). Imediat după aceea vine epifania: soţul şi soţia în maşină (care staţionează), el povestindu-i o amintire hazlie cu tatăl şi cu fratele lui (de pe vremea când acesta din urmă era copil) şi plângând în timp ce i-o povesteşte, apoi povestindu-i despre cum o înşela tatăl lui pe mama sa, pentru ca brusc să-i dea de înţeles că şi el face uneori acelaşi lucru. Ce anume s-a mişcat în el, de-a dus la ieşirea asta? Puiu nu e câtuşi de puţin explicit în această privinţă: ne lasă să reconstituim din mintea noastră mişcarea interioară care l-a dus pe personaj la această confesiune, naşterea şi creşterea acestei nevoi, în minutele şi orele precedente, dintr-o posibilă senzaţie de derizoriu dată de discuţiile de la parastas (unde nimeni nu-l evoca pe mort, pe tatăl său), din faptul că tocmai asistase la revărsarea sordidă de intimităţi ale căsniciei lui Toni, din posibila presimţire a unei asemănări între el şi Toni (mai importantă decât diferenţa dintre trivialitatea acestuia şi bunul său gust în exerciţiul adulterului) şi, în fine, din scuturătura şi din şutul în fund pe care tocmai le încasase. Din toate astea, o nevoie de spovedanie, de curăţare, de regenerare a liantului marital, de evocare a mortului - de sacru, în ultimă instanţă. Soţia - care în ultimele minute şi-a pierdut orice stridenţă şi a devenit gravă - îi spune că are nevoie de un timp de gândire, pentru a decide cum să reacţioneze la confesiunea lui, dar de întors la parastas se întorc ţinându-se de mână. Şi, odată revenit în spaţiul claustrofobic şi totodată elastic al apartamentului, unde ciondănelile continuă (cineva îşi aminteşte cât de rău a fost Ion Iliescu şi-şi evocă experienţa din Piaţa Universităţii, dar autenticitatea acelei experienţe e constestată, în timp ce lui Iliescu i se recunoaşte meritul de a ne fi scăpat de Ceauşescu), personajul lui Brănescu mai are un posibil moment de graţie - o criză de râs în doi, cu fratele său (Bogdan Dumitrache).
Ce mize se joacă de fapt aici? Suntem într-o lume în care conflictul pare să constituie mersul normal al lucrurilor - s-ar putea ca Puiu să vadă în el chiar o lege a firii. Acolo unde există un adevăr oficial, ca în cazul istoriei recente a SUA (11 Septembrie etc.), se trage copios în el de pe margini, iar acolo unde nu prea există, ca în cazul istoriei recente a României, există doar subiectivitatea experienţei fiecăruia şi grila sa de interpretare a realităţii (aceste grile sunt, în general, seturi de clişee care s-au nimerit să se lipească de noi). O femeie de treizeci şi ceva de ani vede comunismul prin clişeele Humanitas-revista 22, printre care s-a nimerit şi un megaclişeu antisemit (vorbeşte la un moment dat despre "Marx, Lenin şi alţi jidani notorii"), în timp ce o femeie de şaptezeci şi ceva de ani îi vede, tot în clişee, exclusiv dimensiunea modernizatoare. Pentru cineva, Iliescu e cel rău; pentru altcineva, el e cel care "ne-a scăpat de Ceauşescu". Fiecărei poziţii i se opune o alta, fără şanse de reconciliere sau de sinteză. Femeile măritate de mai mult timp emană nemulţumire cronică; nemulţumirea le face stridente, vindicative. Soţii lor - cam toţi - le înşală. Cum se poate transcende această condiţie? Numai accidental şi pentru scurt timp: soţul şi soţia în maşină (el plângând), cei doi fraţi râzând la masă - momente de graţie.
Cam aşa poate fi descrisă viziunea lui Puiu. Artistic, nu e nimic în neregulă cu ea, cu excepţia unui posibil iz de autocomplezenţă din partea lui Puiu, de "clasicizare" a sa, în sensul de instalare confortabilă, magisterială, într-un fel de a vedea lumea. Prea confortabilă. Să luăm personajul Toni - ruşinea clanului din film, oaia lui neagră. E personajul-stea al filmului, cel care - în timpul lungii certe cu soţia sa - iese din rând. Principiul e unul preluat de Puiu de la John Cassavetes (unul dintre idolii săi): un om se dezvăluie atunci când se face de râs în public. Puiu ni-l revelează pe Toni dezbrăcându-l, cum ar veni, la fundul gol şi exhibându-i îndelung bubele de pe piele. Adevărul despre un om - ce rămâne atunci când sunt date jos de pe el inhibiţiile sociale, straturile protectoare pe care le poartă în public etc. - e înţeles ca un amestec de abjecţie şi vulnerabilitate. Efectul pe care e menită să-l producă asupra spectatorilor expunerea acestui adevăr este tot un amestec - de oroare fascinată, compasiune şi poate un pic de autorecunoaştere coşmarescă. Această lungă secvenţă (e obligatoriu să se lungească: spectatorul trebuie făcut să se simtă de parcă ar vedea pe cineva accidentându-se în ralanti şi n-ar avea cum să intervină; tentat să-şi acopere ochii şi urechile, ar fi totuşi prea fascinat ca s-o facă) e unul dintre momentele de vârf ale filmului. (Şi, dacă actorul Sorin Medeleni n-ar fi murit la sfârşitul anului trecut, la vârsta de 63 de ani, rolul lui Toni ar fi meritat să facă pentru el ce-a făcut rolul domnului Lăzărescu pentru Ion Fiscuteanu.) Acestea fiind zise, atât concepţia despre revelarea adevărului uman, pe care se clădeşte secvenţa, cât şi natura revelaţiilor propriu-zise, sunt clasicizate până nu departe de clişeizare. Intimităţile care ies la iveală despre Toni sunt calculate astfel încât să aibă încărcătura maximă de derizoriu - de pildă, soţia lui, enumerându-i amantele, o pomeneşte pe una "de la băi de la Căciulata", care l-ar fi informat prin SMS că "maimuţa şi dragonul fac perechea ideală". Cronicarul de la Cahiers du Cinéma, Joachim Lepastier, a scris, poate nedrept, că ceea ce ne vinde filmul, în astfel de momente, drept revelaţii despre slăbiciunile prea-omenescului, nu sunt decât clişeele unui teatru "picant" de bulevard; nu e nevoie să mergi atât de departe cât merge Lepastier pentru a-i concede, totuşi, că aceste idei despre prea-omenesc şi despre revelarea lui sunt unele pe care literatura, teatrul şi filmul au bătut deja atâta monedă încât au devenit oarecum convenţionale. E şi acesta un posibil motiv al faptului că Puiu e luat în braţe cu acest film cu mult mai multă căldură decât au stârnit filmele lui precedente: lumea începe să catch up with him, dar asta şi din cauză că el bate, magisterial, pasul pe loc. Fireşte, îşi merită succesul: a contribuit - major, în multe cazuri - la deschiderea multor ochi de cineaşti români din generaţia lui sau mai tineri; e cea mai importantă figură din istoria filmului românesc. Dar - cel puţin pe baza acestui film - nu mai e un înnoitor. (Înnoitorul filmului românesc, în momentul de faţă, este Radu Jude.) Puiu s-a instalat momentan în poziţia de clasic în viaţă.