O să scriu doar despre ce am trăit eu privind povestea în desfăşurare (aici a fost magia, cazi destul de repede în poveste), cine vrea să vadă filmul poate să meargă la cinema (deşi nu recomand, dacă sunteţi în starea de aproape vii, vulnerabili şi neatinşi de perfecţiune, n-o să vă facă bine).
Filmul începe bine, cât să mă scoată din amorţeală şi uşoară plictiseală (adică din fire), cu cadre scurte şi rapide, viermuială şi zgomot, uşi des închise (dar nu trântite, prima dezamăgire; a doua şi ultima fiind lipsa ciorbei sorbite, a fost destul de greu să trec peste această scăpare).
Un pic de haos, sufocare, toţi par să se agite pentru bunul mers al întâlnirii, respectiv praznicul capului de familie, deşi puţin prezenţi, fiecare cu probleme proprii, neîmpărtăşite sau de neîmpărtăşit (leitmotivul şi încercarea de alinare fiind "nu s-a întâmplat nimic")
În aşteptarea preotului se discută, se discută, se discută despre orice, nimeni nu tace (timp de aproape 3h de film) şi totuşi adevărul doar planează şi e rareori înşfăcat şi adus la suprafaţă (vezi demascarea unchiului adulter în faţa întregii familii şi, mai ales, a fiicei lui).
Toţi ştiu (totul despre politică, conspiraţii, tip de conducere, etc), nimeni nu are îndoieli (cel puţin nu în faţa celorlalţi), doar preotul, ajuns într-un final, după ce făcu ritualul şi, mai ales, dădu dezlegare la pomană, îşi împărtăşi temerile despre mântuire (a lui şi a celorlalţi).
Filmul are un umor negru, se râde (vezi secvenţa în care e ridicată domnişoara beată adormită de pe costumul cumpărat ca pomană, ca să nu-l boţească), până la primul nod în gât (momentul în care realizezi cu groază că mai toate problemele unei generaţii s-au transmis la următoarea, ritul se urmează indiferent de orice, vezi nepotul rămas pe scară şi aşteptând să plece tatăl scandalagiu şi adulter ca să poată îmbrăca costumul mortului). Logica şi bunul simţ se îneacă în neputinţă.(de-asta ideea că Sieranevada ar fi o comedie despre nimic m-a îngrozit, ar însemna că totul e aşa cum trebuie)
Putem spune că Cristi Puiu rescrie în acest film un manual de comunicare şi psihologie la români; avem de toate, amestecat: impunere a propriei păreri prin ridicarea tonului, violenţă fizică şi verbală, intoleranţă, minciună, necomunicare, etc (am simţit de mai multe ori în timpul filmului o dorinţă fantastică ca acesta să nu plece mai departe şi să ne arate pe noi mici şi goi). Cumva, plânsul mocnit al lui Lary, povestind amintiri despre tatăl sau, aduce un pic de pace peste întâmplările zilei.
Amintind de personaje şi actori, vreau să fac o menţiune specială pentru Marian Râlea (perfect în micul rol secundar de prieten de familie, profesor de matematică, de-o serenitate tâmpă). Mi-a plăcut şi zâmbetul / râsul de încheiere, dintre Lary şi Gabi, cei 2 fii ai decedatului, eliberator şi cuprinzător (deşi nu convinge), mi-a amintit de Harvey Keitel şi William Hurt în Smoke.
Mi-aş dori, totuşi, să primesc de la Cristi Puiu nişte bani de băutură ca să-mi revin.