Premieră la Teatrul Odeon: Cymbeline

Regizorul László Bocsárdi a devenit o prezenţă constantă pe scenele bucureştene. Sîmbătă, la Odeon, am putut vedea un Cymbeline de Shakespeare în viziunea sa extrem de originală. Trebuie spus de la început că tragediile shakespeariene nu mai sunt de mult privite încruntat, ca tragedii de la un cap la altul, ele împrumutînd caracteristicile vieţilor.

Regizorul face, de data asta, o lectură destul de apropiată de textul shakespearian, tradus de Florian Nicolau, dar execută şi o reducţiune, ca să spunem aşa, concentrînd diferitele perechi de personaje secundare care apar în piesă în doi bufoni, straşnic interpretaţi de Mircea Constantinescu şi Ionel Mihăilescu (citîndu-i de la stînga la dreapta, aşa cum apar de fiecare dată, indiferent în ce vestimentaţie). De asemenea, o reduce şi pe Elena, doamna de companie a prinţesei Imogena, dîndu-i, cam contra obiceiurilor vremii, rolul ei servitorului lui Posthumus, soţul ei iubit şi surghiunit.

Povestea de dragoste dintre fiica lui Cymbeline, Imogena, şi nobilul fără avere Posthumus, complicată cu multe fire politice şi intrigi mai mult sau mai puţin de curte, care se petrec atît la palat, cît şi la Roma, într-un mediu de nobili exilaţi, este un pandant, o spune chiar regizorul într-un interviu din excelent alcătuita publicaţie a teatrului, "Canava", al celei dintre Romeo şi Julieta. În ce priveşte proiectele sale, László Bocsárdi consideră această montare o treaptă spre un viitor Rege Lear. Florin Zamfirescu (Cymbeline) a fost el însuşi şi altcineva în acelaşi timp, trecînd cu egală siguranţă de la tipul clasic de rol, cu mantie şi coroană, la deghizarea contemporană, în frac sau simplu costum de azi. Rolul îi prilejuieşte o creaţie, destul de asemănătoare pe alocuri cu aceea din Sade, dar care se ţine minte.

În rolul reginei intrigante şi ucigaşe, Cătălina Mustaţă e mobilă şi convingătoare. Un rol extrem de pregnant face, ca de atîtea ori, Marius Stănescu, fiul cam tembel al reginei, care aleargă în zadar după Imogena, fiica regelui. Patetici sunt, prin definiţie, cei doi îndrăgostiţi, interpretaţi de Paula Niculiţă şi Relu Poalelungi. Apariţiile lui Petre Nicolae sunt bine pregătite, pline de haz prin anacronismele pe care le tîrăsc cu ele, cum de fapt se întîmplă şi cu toată montarea. De altfel, anacronismul a devenit de mult un procedeu artistic de care azi puţini se mai indignează. Nu e, în fond, decît o actualizare, spre a nu se pierde un tezaur artistic de calibrul celui shakespearian.

În cazul lui Shakespeare, el însuşi un maestru al anacronismului, acesta e chiar potrivit. Roluri mai clar desenate fac Constantin Cojocaru şi Liviu Timuş, unul, servitorul lui Posthumus, rămas de pază la comoara feminină, şi celălalt un proscris care i-a răpit pe fiii regelui şi îi aduce în final. Cui i se pare că povestea este una de telenovelă îi vom spune să vadă dincolo de poveste, la convertirea unora dintre eroi, la exemplara credinţă a altora, la substanţa ascunsă a unei poveşti încîlcite, excelent conduse de dramaturg. O poveste scrisă spre sfîrşitul vieţii de către Shakespeare, care este pusă adesea, de exegeţii săi, în relaţie cu opera sa anterioară şi cu ceea ce avea să mai producă. Secundanţii sunt şi ei în ton, regizorul le acordă partituri care îi individualizează pe: Marian Lepădatu şi Dimitrii Bogomaz (fiii pierduţi şi regăsiţi ai lui Cymbeline), Mugur Arvunescu, Ioan Bătinaş şi Ionuţ Kivu, personaje din anturajul italian al lui Posthumus, apoi luptători în armata romană contra britanilor lui Cymbeline.

Ceea ce pare a se fi pierdut la un moment dat a fost ritmul, după prima "perdea" acesta s-a "calmat", regăsindu-se, ca şi fiii lui Cymbeline, după cea de-a doua, când se prefigura finalul, cel necesar şi obligatoriu. Dar interesul spectatorului rămîne treaz datorită invenţiei continue a regizorului, bine servită de actori, datorită multitudinii de gadgeturi şi gaguri, "efecte speciale", specifice scenei, dar nu la îndemîna oricărei imaginaţii somnolente (a lui Bocsárdi e în permanenţă trează). Astfel şi tragedia devine mai uşor de suportat, filtrată subtil prin sita comică ce se ţese cu ajutorul celor de mai sus.