Cymbeline, piesă tîrzie a autorului (montată, în stagiunea trecută, şi de Alexander Hausvater, la Teatrul German de Stat din Timişoara), e primul Shakespeare pe care Bocsárdi îl face în româneşte – pe o scenă importantă, Odeonul bucureştean. O aparentă tragedie regală, cu happy end (Cymbeline e numele unui suveran britan, într-o combinaţie familială complicată - soţie de-a doua cu fiu tîmp şi multe ambiţii, fiică frumoasă din prima căsătorie care vrea să facă o mezalianţă, doi fii dispăruţi de mici – şi pe cale să se bată cu trupele romane ale lui Caius Lucius, din pricina neplăţii tributului), textul e o compilaţie de laitmotive shakesperariene regăsibile în surori ale sale mult mai celebre (Regele Lear, Romeo şi Julieta...). Pe lîngă intriga alambicată, cu teme venind pe filiere diferite şi compunîndu-se dificil, e şi infernal de lung – cu toate tăieturile considerabile, spectacolul de la Sala Majestic durează trei ore şi jumătate (are două pauze).
Tratamentul dramaturgic (care nu merge pînă la scuturarea de vocabularul şi formulările arhaizante) e tipic pentru Bocsárdi: inversări şi condensări de scene, condensări de replici şi personaje (o serie de apariţii secundare sînt transformate într-un cuplu de bufoni omniprezenţi, slujnica tinerei prinţese şi servitorul iubitului ei devin unul singur), condensări de spaţiu şi timp. Jocul actorilor e şi aici de foarte bună calitate (cu mici excepţii şi scăpări, în special la Relu Poalelungi, interpretul lui Postumus, tînărul sărac şi îndrăgostit, care desfăşoară prea multă energie prea puţin interiorizată, şi la Paula Niculiţă, serafică pînă la lipsa de consistenţă). Cătălina Mustaţă face unul din cele mai bune roluri ale ei ca maşteră, regină malefică şi mamă a unui băiat sortit să nu ajungă niciodată bărbat, în ciuda pornirilor erotice, el însuşi memorabil jucat de Marius Stănescu, Florin Zamfirescu e măreţ tragi-comic ca rege bătrîn pe care nu pare să-l mai asculte cineva (inclusiv propria fiică), Mircea Constantinescu şi Ionel Mihăilescu sînt o pereche de clovni rafinaţi, ironici şi meticuloşi, provocatori de mici drame ce împiedică marile tragedii, iar Constantin Cojocaru (pajul prinţesei şi al lui Postumus) are de-a dreptul o vocaţie pentru partitura de umbră protectoare, blîndă şi niciodată cîrtitoare.
Din nefericire, comprimările spaţio-temporale sînt, de la un punct încolo, năucitoare, funcţia caracterologică a costumelor e supraestimată, iar ritmul suferă de multe ori, şi nu neapărat din cauza actorilor (chestiunea tempo-ului e, însă, rezolvabilă în timp). Sînt lipsuri născute tocmai din ambiţia montării, căci Cymbeline e un spectacol care vrea să spună mult: despre dezagregare socială, mecanismele puterii, încredere şi credinţă. De data asta, uneori reuşeşte, alteori nu.
Teatrul Odeon, Bucureşti
Cymbeline de William Shakespeare
Traducere de Florian Nicolau
Adaptare scenică de Alice Georgescu
Regia: László Bocsárdi
Decoruri: József Bartha
Costume: Judit Dobre Kóthay
Muzica: Árpád Könczei
Cu: Florin Zamfirescu, Marius Stănescu, Relu Poalelungi, Liviu Timuş, Marian Lepădatu, Dimitrii Bogomaz, Mugur Arvunescu, Dan Bădărău, Petre Nicolae, Constantin Cojocaru, Ioan Batinaş, Ionuţ Kivu, Mircea Constantinescu, Ionel Mihăilescu, Cătălina Mustaţă, Paula Niculiţă
Instrumentişti: Zoltán Réman, Adorján Szabó, Csongor Kerezsi, Zoltán Nagy, Árpád Könczei