Şi atunci, de ce tocmai Cymbeline? întrebare cu atît mai justificată, cu cît piesa a trecut printr-un laborios proces de adaptare (Alice Georgescu), în care au fost inversate scene (spre a se restabili cronologia faptelor), în care s-a renunţat la pasaje întregi, în care s-au redistribuit replici, din care au dispărut unele personaje, altele au fost comasate sau de-a dreptul inventate. Întreaga piesă pare să fie un bun prilej pentru László Bocsárdi să întreprindă un temeinic proces de recalibrare, de redimensionare a dorinţelor şi pasiunilor umane. Sub lupa sa, individul avid de putere şi glorie ori mînat de sentimente de invidie, ură şi răzbunare apare în adevărată lumină. Deşi răul este mereu prezent, o eventuală măreţie a acestuia iese total din discuţie. Mai mult, în montarea sa, personajele negative tind asimptotic spre grotesc, fără însă să-l atingă vreodată. Ele se cantonează în registrul mediocrităţii absolute, ce populează o lume în declin, aptă însă să nască o măcinare continuă, un război fără noimă. Ipocrizii şi duplicităţi, perfidii şi mistificări fără anvergură se dovedesc totuşi a fi aducătoare de suferinţă şi chiar moarte. Astfel, Cymbeline (Florin Zamfirescu) nu este mai mult decît un ins cu toane, nepăsător şi neatent la cei din jur, subjugat fiind de frumuseţea şi tinereţea unei regine de-a doua. Furiile sale sînt furtuni într-un pahar cu apă, repede potolite de zîmbetele şi drăgălăşeniile consoartei. Premeditările şi stratagemele reginei (Cătălina Mustaţă) de a o înlătura pe Imogena (Paula Niculiţă) sînt lipsite de abilitate, ea pare o începătoare credulă într-ale asasinatelor.
Şi lista poate continua cu nevolnicul Cloten (Marius Stănescu) sau infatuatul Iachimo (Dan Bădărău). Tuturor acestora, regizorul le aşează în faţă o oglindă, reprezentată de un bufon şi dublul său (Mircea Constantinescu& Ionel Mihailescu), creaţie inspirată, plină de har, care îşi exprimă poziţia prin comentarii mute, atitudini grăitoare, recuzită şi costumaţie de circumstanţă. Alături de el (ei), un alt personaj de coloratură, Pisanio (Constantin Cojocaru), slujitorul cel credincios, dar cam sărman cu duhul, deschide cumva o categorie de indivizi neutri. Deşi influenţează fapte şi destine, aceştia nu au forţa sau strălucirea de a deveni emblematici, sînt schematici ca personalităţi, previzibili în acţiuni. Între ei se numără: justiţiarul Belarius/Morgan (Liviu Timuş), impetuosul Guiderius/Polidor (Marian Lepădatu), integrul Arvigarus/Cadwal (Dimitrii Boogmaz), distant-superiorul Caius Lucius (Petre Nicolae), încrezătorul Philario (Ioan Batinaş), frivolul francez (Ionuţ Kivu). Contrapunctic, la celălalt capăt al galeriei şi al relaţiilor umane, se află cuplul Imogena - Postumus Leonatus (Paula Niculiţă – Relu Poalelungi). Amîndoi parcurg un drum de încercări, trec, în chipuri şi din cauze diferite, printr-un proces de maturizare dureroasă a relaţiei lor, fiind întruchiparea însăşi a iubirii. Imogena, mai ales, întrupează puritatea, credinţa de nestrămutat în iubire şi în celălalt. Dacă la nivel de personaje shakespeariene şi de intenţii regizorale lucrurile stau astfel, nu acelaşi lucru se poate spune despre prestaţiile actoriceşti. Foarte tineri şi prea puţin experimentaţi în roluri în care punctele de sprijin pentru a crea nişte prezenţe scenice credibile sînt puţine şi vagi, aceştia nu izbutesc să fie foarte convingători, să redea întreaga candoare, dublată de o autentică suferinţă a eroilor. Cuvintele lor, deşi atent rostite, gesturile lor, deşi îngrijite, nu ajung să exprime esenţa personajelor, nu dau măsura exactă a frămîntărilor şi simţirilor acestora.
Odată însă cu rodarea spectacolului, cînd reglajele de fineţe se vor fi făcut, prin rafinamentul său, la care contribuie din plin decorurile sobre şi polisemantice ale lui József Bartha, costumele excentrice şi sugestive realizate de Judit Dobre Kóthay, cît şi muzica aproape omniprezentă semnată de Árpád Könczei, Cymbeline va onora exigenţele publicului fidel de la Teatrul Odeon.