Cymbeline - O variantă simplistă

O piesă mai puţin cunoscută a lui Shakespeare, Cymbeline, un regizor, Laszlo Bocsardi, care a stârnit admiraţia de multe ori prin spectacolele sale şi câţiva actori de marcă. Aceasta este formula reprezentaţiei de la Odeon, dozată, însă, mai puţin inspirat, într-un spectacol lung, nenuanţat, în mare parte plictisitor. Şi este păcat de această nereuşită, numai dacă ne gândim la analiza shakespeariană asupra iubirii şi la creaţiile unor actori ca Florin Zamfirescu, Marius Stănescu, Constantin Cojocaru.

În spectacolul Odeonului, singura miză scenică rămâne povestea bine ticluită de Shakespeare, dar se pierd toate nuanţele subiectului ofertant al relaţiilor dintre bărbat şi femeie, argumentate de încredere, gelozie, iubire. În această variantă simplistă găsită de regizor, te întrebi ce semnificaţie poate avea astăzi textul şi de ce a mai fost el montat. Povestea de dragoste dintre tânărul Posthumus Leonatus şi fiica regelui Cymbeline, Imogena, se termină cu o căsătorie pe ascuns şi cu alungarea acestuia de la Curte. O mamă vitregă diabolică şi intrigantă (rol bine construit de Cătălina Mustaţă) doreşte tronul pentru fiul său, Cloten (interpretat impecabil de Marius Stănescu), lucru posibil doar prin căsătoria acestuia cu Imogena sau prin eliminarea ei. Posthumus pariază pe fidelitatea femeii iubite şi în urma unei înşelătorii, pierde. De aici, tot dezastrul şi chinurile care urmează pentru cei doi îndrăgostiţi.

Povestea este frumoasă, dar regizorul o reduce, însă, la atât. Publicului îi este greu să urmărească un spectacol uniform împrăştiat pe durata a trei ore şi jumătate, cu două pauze. O mare parte dintre cei care rămân în sală după prima pauză, pleacă la a doua. Cu toată bunăvoinţa, spectacolul nu îţi poate menţine atenţia ori interesul. Decorurile lui Jozsef Bartha încadrează bine subiectul, dar scenele sunt foarte lungi şi fixate pe aceleaşi elemente. De multe ori, chiar simţi nevoia unei derulări mai rapide a imaginii scenice. Costumele (Judit Dobre Kothay) nu sunt unitare. Dacă unele personaje sunt favorizate tocmai prin această dimensiune, altele sunt situate într-o zonă confuză.

Nici alegerea actorilor pentru unele roluri (din păcate, mult prea importante în spectacol) nu a fost cea mai inspirată. Relu Poalelungi este neconvingător în Posthumus şi nici isteria dusă până la extrem spre care, probabil, l-a ghidat regizorul nu îl ajută. Paula Niculiţă (Imogena) are inocenţa, dar nu şi forţa pe care o cere rolul. Cu alţi actori pentru aceste personaje, întreg spectacolul ar fi dat o altă stare. În varianta lui Bocsardi îţi este greu sau chiar imposibil să crezi ceea ce vezi pe scenă. Şi îţi pare rău de efortul lui Constantin Cojocaru (Pisanio, slujitorul lui Posthumos) care îşi construieşte rolul cu precizie, de jocul pe detaliu al lui Marius Stănescu sau de siguranţa lui Florin Zamfirescu (Regele Cymbeline). Desprinse din context, aceste roluri pot face un spectacol bun.