Com(m)'on, people! - Oameni obişnuiţi la FNT, 2016

O lege: 571 din 2004. Un concept: whistleblower. O traducere: avertizor de integritate. Cine dracu' face o piesă de teatru, să-i zicem Oameni obişnuiţi, dintr-o lege, un concept şi o traducere? Cine s-o scrie? Cine s-o joace? Şi, mai ales, cine să cumpere bilet şi s-o privească, înţeleagă, aplaude? Gianina Cărbunariu şi parte din trupa Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu sunt răspunsurile la primele două întrebări. De răspunsul la a treia întrebare depind multe.

Pornind de la poveştile reale a opt oameni, britanici, italieni şi români, care, în anii de pe urmă, au ales să nu tacă în faţă mizeriilor întâmplate în firmele / spitalele / azilele / instituţiile, de stat ori particulare, pentru care lucrau, Cărbunariu creează un text excepţional care ar merita ascultat şi discutat de cât mai mulţi contemporani. Dacă tot vorbim insistent în ultima perioada de teatru social, atunci poate că ar merită făcut pasul următor şi organizat un turneu naţional pentru astfel de spectacol, al cărui potenţial neliniştitor e dinamită curată.

Cum altfel ar putea fi, într-o lume a lamentaţiei, a delăsării, a frazelor de genul "n-avem ce face, n-ai cum să te pui cu sistemul, nu vezi că toţi fac la fel?", conştientizarea faptului că există oameni, nu supermani, nu batmani, oameni, doar oameni, care au ales şi aleg să nu înghită, să nu tacă, să nu îşi mute privirea din faţa adevărului urât-mirositor pe care viaţă li l-a aşezat în faţă? Cum altfel ar putea fi, într-o lume visând la linişte, la ignoranţă, la interesul propriu şi nimic altceva, conştientizarea faptului că mare parte din lucrurile care ne amărăsc vieţile astea egoist-închinate eului şi familiei înconjurătoare ar putea fi rezolvate fix de noi, de-am îndrăzni să credem, de-am îndrăzni să ne tulburăm confortul autist pe care ne minţim numindu-l fericire?

Imensul merit al spectacolului de la Sibiu este că, deşi apasă pe neajunsurile legislaţiei care, în Marea Britanie, Italia şi România, protejează, mai mult sau mai puţin, statutul avertizorilor de integritate, deşi semnalează situaţiile unde sistemul, etern invocat de laşa lene populară ca motiv al non-combat-ului, chiar e puternic şi ameninţător, deşi ia în considerare tot acest context prea rareori favorabil, aşază totuşi pe primul plan responsabilitatea individuală.

Aşază pe primul plan valorile umane elementare conform cărora liniştea şi confortul nu pot veni când taci în faţa răului, ci când răul e demascat şi înlăturat. Aşază pe primul plan înfiorătoarea (sper!) constatare că aura de erou pe care o capătă cei care se luptă împotriva corupţiei e dată, pe de o parte, de puterea corupţilor, şi, pe de alta, de nepăsarea complice a altora, mulţi, ne-corupţi, ne-păsători. Aşază pe primul plan contradicţia esenţială a timpurilor (era să scriu parenting-ului) moderne, care, deşi promovează ca principii teoretice, de transmis generaţiilor tinere, cinstea, empatia, dorinţa de dreptate, practică descurcăreala, urmărirea exclusivă a propriului interes, acomodarea cu răul.

Oricât ar suna de exaltat, de nerezonabil, de naiv, Oameni obişnuiţi ar trebui plimbat prin ţară şi jucat în faţa cât mai multor oameni. Funcţionari publici, liceeni, bogaţi, săraci, locuitori ai marilor oraşe, ai târgurilor prăfuite, ai satelor uitate, public cât mai variat şi cât mai numeros. Dacă există o funcţie socială a teatrului, dacă există un rol educaţional pe care el trebuie să îl joace, atunci acesta e spectacolul potrivit pentru a fi aşezat în fruntea distribuţiei.