Mai jos, un spectacol din această categorie. N-au trecut încă 10 ani de când l-am văzut. Au trecut patru zile. Dar ceva îmi spune, şi nu mă înşel, că îmi voi aminti de el.
Se numeşte Africa şi am avut şansa să-l văd la Timişoara, într-una din zilele Festivalului "Eurothalia", 2016. Spun "şansa", fiindcă spectacolul vine din Belgia, iar şansele ca eu, tu, noi să vedem un spectacol din altă ţară sunt mici, prea mici ca să vi-l recomand şi să vă fac sânge rău degeaba. Aşa că textul de mai jos, care nu va fi, aşadar, o cronică prin care să vă ispitesc să cumpăraţi bilet, este o descriere a unui moment teatral. Un moment care, prin simplitatea lui de construcţie, de poveste, a fost primit fix invers: ca unul dintre cele mai complexe momente pe care le poate trăi un spectator român.
Insist pe ideea noi-ei, România-străinătate, pentru că felul în care arată şi se mişcă spectacolul belgianului Oscar Van Rompay e ceea ce nu prea suntem noi obişnuiţi să vedem pe o scenă de teatru, în România. Africa, one-man-show cu o durată intimidantă de aproape două ore, nu are nici început, nici sfârşit; n-are poveste, nici acţiune, convenţie aproape deloc. E un discurs în două părţi - una metaforică, intens vizuală; alta retorică, verbală -, pe care actorul Oscar Van Rompay l-a construit pe baza experienţei lui de viaţă în Kenya, unde îşi petrece jumătate de an şi unde conduce o plantaţie de copaci.
Nu ştiu care dintre cele două părţi a plăcut mai mult - deşi nu "plăcutul" e rostul acestui spectacol, care n-are nici o treabă cu confortul şi simţitul bine la teatru -, dar ştiu că fiecare dintre ele a spus acelaşi lucru: există un zid între culturile lumii, între continente, un zid pe care îl fac distanţele, istoria, şi pe care poţi să ai doar impresia că îl urci, trecând dincolo. Că degeaba încerci să te adaptezi unei lumi care nu permite conectarea; ori te naşti în ea şi duci mai departe instinctele şi tradiţia care străinilor li se pare împotriva firii, ori rămâi şi îţi asumi condiţia de spectator al acelei lumi. Eşti alb, rămâi alb, cu toate că rutina vieţii şi habitudinile zilnice, între negri, pot să-ţi dea senzaţia că însuţi tu eşti negru. Că treci prin ce trec ei şi simţi cum simt ei.
Este, deci, o ruptură între oameni, una normală, iar actorul Oscar Van Rompay a ales s-o exprime prin cele două secţiuni ale discursului său. În prima, totul e întunecos, ritualic. Vedem un alb vopsit în negru, care joacă rolul negrului în toate ipostazele lui de întâlnire cu omul occidental. E o poziţie de superioritate, pe care negrul şi-o asumă cu furie, sarcasm, tragism, dojană şi, totodată, cu blândeţe, încercând să-i ofere occidentalului un model de viaţă curată, fără fleacuri frustrante. Dansează, boceşte, loveşte ţărâna cu piciorul, simulează tortura, iar în momentele de respiro, în care se odihneşte pe nisip, se aud şoaptele din off ale actorului Oscar Van Rompay, care îşi aminteşte cum era viaţa, acolo în deşert.
Cât despre a doua secţiune a spectacolului, care începe în clipa în care Oscar Van Rompayse spală de vopseaua neagră, constă într-un monolog de vreo 40 de minute. Un monolog-reportaj, captivant prin descrierile pe care Oscar Van Rompay le suspendă în punctul lor culminant şi în care povesteşte frânturi şocante, amuzante sau pur şi simplu banale din experienţa sa între băştinaşi. Şi de data asta, accentul cade pe ceea ce e inevitabil: contradicţiile pe care mintea occidentalului le simte într-o lume care nu-i aparţine, deşi a intrat cu bocancii în ea. O lume care poate fi călcată de şenilele buldozerelor de exploatare forestieră, dar care nu moare nici atunci când nisipul e plin de sânge şi de cadavre.
Totul în Africa este ilustrare şi metaforă. De la şoaptele actorului, prin care povesteşte intimităţi şi cruzimi din Kenya, la momentele de dans intens (perfect coregrafiate, nota bene), şi de la frazele prin care actorul Oscar Van Rompay evocă aventurile contactului cu Africa, la finalul spectacolului, splendid moment metaforic pe care n-aş vrea să vi-l dezvălui, Africa este o ofertă de imagini pe care n-ai cum să le uiţi. Nu seamănă cu nimic din structurile canonice ale teatrului românesc, care se iluzionează că încă mai poate impresiona, în 100% dintre cazuri, cu vechile soluţii dramaturgice. De fapt, nu seamănă cu nimic, aşa cum ar trebui să fie teatrul de fapt: irepetabil. Ştiu că e un cuvânt mare, dar pentru o companie independentă de teatru (cum sunt aproape toate în Belgia) nu contează apartenenţa la tradiţie sau la cine ştie ce pretenţii de stil. Pentru o companie independentă contează exclusiv transmiterea unui mesaj de viaţă, astfel încât publicul să iasă din sală altfel de cum a intrat. Şi, astfel, să supravieţuiască şi compania, şi publicul.
Africa a fost singurul spectacol pe care l-am văzut la "Eurothalia", 2016. Nu ştiu cum au fost celelalte, dar ştiu că pentru ideea afişului de festival (pe care scrie, mare, "Europa?"), a fost relevant. Suntem în plină epocă în care toată lumea pune un mare semn de întrebare, după fiecare mare cuvânt care şi-a pierdut validarea.
Nu pot să vă recomand spectacolul, pentru că e hăt departe, în Belgia, dar pot să vă rog să nu ignoraţi, pe viitor, titlurile spectacolelor din străinătate. Unele chiar riscă să vă deschidă gustul pentru gândire liberă.
Regie şi dramaturgie: Peter Verhelst
Distribuţie: Oscar Van Rompay
Producţie: NTGent, Belgia
Vizionare: octombrie 2016, în cadrul Festivalului European de Teatru "Eurothalia", Timişoara
Credite foto: Teatrul German de Stat, Timişoara
Descarcă programul Eurothalia, 2016 aici..