Cu şi despre Jihad - Among the Believers la Astra Film Festival, 2016

Cred că cea mai mare chestie, într-un festival de film cum e Astra, ar fi să vină, la filme, oameni din alte oraşe. Pentru că una e să stai în Sibiu şi, când ai timp, să dai o fugă în centru, şi cu totul altceva e să fii departe, să dai bani pe drum, pe mâncare, poate să-ţi laşi copiii la părinţi sau să-ţi rogi vecinii să dea de mâncare la animale cât eşti plecat, şi să te împaci cu gândul că cele două-trei filme pe care le vezi într-o seară, în Sibiu, poate nu merită nici jumate din efortul tău. Iată, mai jos, un titlu pentru care chiar merită efortul să plecaţi de acasă, măcar pentru câteva ceasuri cât durează excentricul proces mers la Sibiu - văzut film - mâncat pizza în centru - întors acasă.

Among the Believers / Printre dreptcredincioşi

Cu şi despre Jihad, în cel mai clasic şi didactic mod documentaristic pe care vi-l puteţi închipui, Among the Believers e unul dintre filmele de la care ieşi cu stomacul cât un ghem. De nervi şi de indignare. Nu e primul titlu despre religia terorismului, care îmi vine în minte scanând ultimele ediţii de Astra, dar cu siguranţă e unul dintre cele mai eficiente ca propagandă anti-Islam. Studiu de caz: Moscheea Roşie din Pakistan, creier al mişcării jihadiste din sudul Asiei. E o instituţie care a produs ani în şir vestitele medrese, adică şcolile de educare a copiilor în religia islamică.


Nu îmi dau seama câte ştiţi despre acest fenomen, dar vă garantez că ceea ce filmul vă permite să ştiţi vă va întărâta aşa de tare împotriva radicalismului islamic, încât vă veţi trezi voi înşivă radicali în dezgustul faţă de Orient. Până într-acolo, încât veţi generaliza şi veţi zice că Orientul nu e decât primitivism, ură şi sânge. Aveţi, de altfel, destule motive să o faceţi: în Pakistan, familiile sărace (adică grosul populaţiei) renunţă la copii şi îi trimit în aşa-numitele medrese, pentru simplul motiv că sunt singurele care oferă învăţământ gratuit. "Învăţâmânt", însă, e mult spus. Unicul lucru pe care îl învaţă acolo copiii e să memoreze Coranul. Că nu îl înţeleg, nici nu se pune problema; important e să-l memoreze, închinându-se şi clătinându-se psihotic, de dimineaţa până seara, pentru că, făcând asta, li se promite Raiul. Realitatea, însă, e cea pe care o cunoaşteţi de la ştiri: copiii ăştia, spălaţi pe creier, crescuţi în ura definitivă faţă de Occident, rupţi de lume, păcăliţi că ucigând vor câştiga Raiul, sunt teroriştii de mâine. Ceea ce acelor copilaşi săraci li se par a fi medresele - adică şcoli speciale, cu învăţători inimoşi, grijulii - sunt, de fapt, spaţii infecte, mai rele decât cele mai scârboase închisori, păzite de bărboşi primitivi cu AK-47 pe umăr. Dar cum să ştii că eşti în închisoare, când unicul tău reper e însăşi închisoarea? Şi cum să-ţi imaginezi că viaţa poate fi altfel, când unica sursă de informare e un Coran interpretat toxic, de unul dintre cei mai parşivi lideri religioşi?

Ţinând cont de pofta de publicitate a jihadiştilor, nici nu mă miră că echipa de filmare a reuşit să pătrundă atât de adânc şi de rodnic printre ei. La fel de bine, însă, a pătruns şi în cealaltă "tabără", a contestatarilor, reprezentată excelent prin câteva personaje care împărtăşesc, la fel ca noi, occidentalii, dezgustul faţă de extremism: un profesor universitar cu idealuri democratice, un primar inimos şi o adolescentă care a evadat, cândva, din medresă.

Este, cred, evident în partea cărei tabere filmul înclină balanţa dreptăţii, făcându-ne să uităm, că, de fapt, vedem o producţie americană. Nu spun, prin asta, că extremismul islamic n-ar trebui lichidat, odată pentru totdeauna, însă e doar o faţă a monedei. E răul vizibil, palpabil şi, deci, mai uşor de condamnat. Cealaltă parte, ascunsă, disimulată prin război economic, trafic de armament şi de influenţă, e cea care spune povestea. Este, deci, opţiunea voastră cum vedeţi această poveste, fiindcă există, în momentul de faţă, trei opţiuni. Una, să le plângeţi de milă unor popoare foarte sărace, lipsite de apă, pâine şi educaţie (dar atunci să acceptaţi valurile de emigranţi din Orient); a doua, să respingeţi orice formă de extremism (şi, prin asta, să respingeţi atât Jihadul, cât şi actul aparent justiţiar-eroic al ruşilor şi al Occidentului de a bombarda Siria); a treia, să nu vă mai consumaţi pentru probleme care nu sunt ale voastre, atâta timp cât nu puteţi face mai mult decât un banal comment de susţinere / acuzare pe YouTube. Cel mult, dacă vreţi să aveţi inima împăcată, puteţi fi buni şi corecţi cu voi înşivă şi cu cei din apropiere. Eu altă soluţie, pentru linişte, nu văd. Şi, parţial, cam acelaşi mesaj de îndemnare la pace îl transmite şi filmul, mesaj pentru care îi poate fi iertată mai uşor propaganda făţişă anti-Orient şi cea voalată pro-Occident.

S.U.A., 2015, 84 min
Regie: Hemal Trivedi; Mohammed Ali Naqvi
Imagine: Haider Ali; Habib Ur Rehman
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu