Ei bine, decupând aura copilărească a percepţiei, cred că majoritatea ţărilor mai slab dezvoltate încă îşi închipuie că aşa arată Statele. Sau, dacă nu chiar aşa, undeva pe-acolo. Iată, mai jos, un film care contrazice tot. Şi care pune atât de dur realitatea pe ecran, documentar fiind, încât îţi vine să crezi că acolo, la New York, s-au născut muştele.
Homme Less
Am pomenit de New York, pentru că acolo are loc povestea lui Mark Reay, fost model în anii '80, actualmente vagabond pe un acoperiş. Dacă, însă, l-aţi vedea pe stradă, n-aţi spune asta: nimic din hainele, atitudinea şi mersul lui Mark nu dă impresia că e sărac; ba mai mult, aspectul masculin perfect, chiar şi la cei 52 de ani, şi antrenamentul social pe care şi l-a făcut în anii de modeling îl ajută să mimeze convingător americănescul succes şi chiar să câştige bani din asta. Pozează fete pe stradă, le promite apariţii în reviste, obţine, din când în când, câte o pomană şi, astfel, îşi câştigă suficientul venit ca să păstreze un look superior şi să nu moară de foame.
În primele minute de film, nu-ţi dai seama prea bine despre ce e vorba. Când îl vezi atât de OK şi de energic, crezi că glumeşte în clipa în care îl conduce pe cameraman sus, pe bloc, unde îi arată "dormitorul": un colţ de acoperiş, lângă nişte cabluri de curent, cu o prelată pe post de plapumă. Practic, dacă n-am şti asta, am crede că are o viaţă ideală, fiindcă imediat după ce coboară de pe bloc şi se spală în WC-uri publice, Mark intră în pielea bărbatului de succes. Dar, pe măsură ce conversaţiile cu regizorul filmului devin tot mai sincere, la final de zi, Mark îşi recunoaşte statutul: de om sărac, care se păcăleşte pe sine şi pe ceilalţi, pentru că e mai ruşinos să recunoşti că nu trăieşti Visul American, decât să-i minţi pe toţi că îl trăieşti. Decât stresul îmbolnăvitor al posesiunilor, pe care majoritatea oamenilor îl au, mai bine stresul amuzant al păcălirii că le ai pe toate. Aşa că Mark se complace, efectiv, în confortul iluziei de poziţie superioară, într-un New York în care clasa de mijloc poate fi, iată, atât cea care doarme sub prelate, cât şi cea care sclipeşte de glamour.
Ca optimism trist, ca impostură, ca fugă de realitate, Homme Less are ceva din tristeţea lui Midnight Cowboy, dacă vă mai amintiţi acel splendid titlu din 1969 al lui John Schlesinger. Cumva, New York-ul e la fel în ambele: un labirint în care, dacă cumva ai pierdut un reper, te pierzi şi te alegi, cel mult, cu sfertul unei jumătăţi de vis american.
Montat din filmări făcute de-a lungul a doi ani de stat cot la cot cu Mark (însuşi regizorul fiind un fost model), Homme Less afirmă dezarmant de clar că nimic nu e ceea ce pare. Pe cât de mult îţi vine să-i plângi de milă lui Mark, pentru că nu are un job, pe atât îţi vine, cum el însuşi ne îndeamnă, să-i tragi un picior în fund. Din acelaşi motiv. Aşa că Homme Less, prin titlul lui care poate însemna atât "fără casă", cât şi "mai puţin om", în sens ironic, e unul dintre cele mai oneste portrete pe care eu le-am văzut în cinema. Cu atât mai mult cu cât vorbim de un documentar, ceea ce ne asigură că personajul încă e acolo, în condiţiile alea, sub prelata aia. Totuşi, în cazul acestui film, mă cam îndoiesc de asta. Un om de charisma lui Mark nu poate decât să aducă bani, odată popularizat prin difuzarea unui film atât de bine făcut, aşa că nu mă mir dacă Mark ar fi, din nou, "pe val".
Nu ştiu exact de ce v-aş recomanda acest film: că e uman; că vorbeşte despre frustrare şi greşeală cu aceeaşi uşurinţă cu care vorbeşte despre fericire; că e cursiv şi armonios, în orice detaliu de montaj, dându-ţi impresia că e un film simplu, că şi tu ai putea face aşa ceva. Cert e că Homme Less, prin titlul lui care parcă e un logo de parfum, vă convinge că nu contează nici grosimea saltelei, nici calitatea acoperişului. Important e să fiţi OK cu voi înşivă.
Regie: Thomas Wirthensohn
Vizionare: în cadrul Astra Film Festival, 2016, Sibiu