În 2008, doi jurnalişti suedezi (Rastam şi Kuttin) au decis să ia la mână cele 50.000 de pagini cu notiţe de la terapie, documentele de la tribunal şi interogările poliţiei. Au ajuns la concluzia că nu exista nici o dovadă pentru nici unul din cazuri în afară de propriile mărturisiri pe care le făcuse sub influenţa unor doze mari de sedative. După ce jurnaliştii l-au confruntat pe Bergwall cu propria lor concluzie, el a recunoscut că toate mărturisirile lui erau false. A fost un moment ruşinos pentru poliţia, instituţiile psihiatrice şi sistemul juridic suedeze. Un singur om îi jucase pe degete. După ce a trebuit achitat de toate crimele, Bergwall a fost eliberat.
Documentarul The Confessions of Thomas Quick conţine interviuri cu cei implicaţi (Bergwall însuşi, terapeuţi, oameni ai legii etc.) şi reconstituiri ale unor episoade produse în timpul sesiunilor de terapie şi anchetelor derulate.
Homosexual într-o vreme când acest lucru era considerat o boală şi tratat ca atare, Bergwall a fost o persoană retrasă şi lipsită de încredere de sine. Când era foarte tânăr, a avut o relaţie cu un alt bărbat care a murit, fapt ce l-a marcat profund.
Filmul face o radiografie a felului în care - din cauza anumitor întâmplări nefericite ca cea tocmai prezentată, - Sture Bergwall a devenit Thomas Quick. Urmărim un studiu de caz al unui om însingurat, greu de prins sub vreo umbrelă comportamentală, alta decât cea a inadaptatului social, a lupului singuratic.
S-a spus mult timp că a omorât, dar că şi-a reprimat crimele - urmare a abuzurilor pe care tatăl şi mama lui le-au comis asupra lui. Se mai spune că aceştia l-au forţat să mănânce din fratele lui mort. Se spun multe despre Bergwall, dar de unde putem fi siguri că sunt adevărate? Ce este adevărat din tot ce s-a vehiculat? Crimele n-or fi, dar ce a stat în spatele conceperii acestor minciuni? E interesant de urmărit atât Bergwall cât şi întreaga situaţie.
Reprimarea acestor presupuse crime făcea ca ele să fie scoase la iveală doar în şedinţele de terapie. El i-a păcălit atât pe terapeuţi, cât şi pe poliţişti, dar s-a păcălit şi pe el. Acum, la bătrâneţe, e liber şi se bucură de natură, de viaţă, de frumuseţea existenţei. E un om împăcat cu sine, care şi-a găsit în sfârşit echilibrul.
Doar la finalul documentarului, aflăm că nu el era criminalul. Întrebarea care rămâne este de ce a făcut-o, de ce a insistat să ia asupra lui nişte fapte pe care nu le comisese.