Filmul prezentat la secţiunea Docu-Comedy "demonstrează că realitatea poate fi mai amuzantă decât ficţiunea", ciupind instantaneu din favorurile artei. Nici nu-mi dau prea bine seama dacă focusarea filmului e pe dezvăluirile trucurilor din media americană sau pe eclatanta personalitate a personajului, urmărit pas cu pas din tinereţe până la vârsta părului alb şi a bărbii fluturânde în vânturile mass-mediei. Asta ar aduce mai mult a biografic şi nu e numai atât. Incursiunea în arta farsei are bătaie mai lungă şi comportă decantări.
Aşadar cine este personajul din mijlocul dezbaterilor privind mecanismele utilizării şi provocării scandalului mediatic? Joey Skaggs. Un tip înfipt, cu faţă voluntară, nas acvilin, de prădător înnăscut, ochi vicleni, privire tăioasă şi fire de artist. Singur mărturiseşte că a vrut dintotdeauna să fie artist. Şi a ajuns să se caţere pe muchia îngustă, situată între un fel de artă neconvenţională şi scandal. De unde am putea deduce că afirmarea în artă (azi mai dificilă ca oricând) e indisolubil legată de scandal. N-aş vrea ca această aserţiune să prindă cheag mai mult decât merită, deşi, doamne! se dovedeşte atât de adevărată. Mai bine să mă întorc la faptele personajului. Ce-a mai născocit Joey Skaggs? A produs tot felul de spectacole interactive în New York, s-a alăturat mişcării hipiote, a militat, ca şi Bob Dylan, împotriva războiului din Vietnam, a pictat mult, a sculptat, a promovat cultura bruiajului mediatic. Simpla enumerare a acestor năzdrăvănii "artistice" e un deliciu. Speculativ şi îndrăzneţ, înzestrat cu o fantezie debordantă, a făcut o grotescă statuie a Libertăţii ca protest împotriva îngrădirilor libertăţii din anii şaizeci, a înfiinţat un bordel pentru câini, a organizat "Banca de Spermă a Celebrităţilor", a creat un acvariu cu mobilier, a comercializat un nou tip de implant de păr, a montat un lansator de rachete pe partea din spate a unui triciclu, a făcut un film despre regenerarea dinţilor prin implant cu celule stem preluate de la rechini. Pentru această năzbâtie şi-a pus el însuşi colţi de rechini pentru a convinge.
Amuzante, nu? Credibile? Da, din moment ce mulţi s-au lăsat păcăliţi... Tot acest puzzle cinematografic, selecţie, montaj, suport sonor e alcătuit din decupaje din ziare, secvenţe de ştiri TV, interviuri cu Skaggs şi cu cei din anturajul lui, reacţii la bizareriile lui scoase în piaţa publică. Întrebarea care persistă după derularea în ropot provocator a imaginilor este următoarea: cât din toate acestea e artă (fie ea şi conceptuală, ca să dăm o şansă experimentelor) şi cât simplă şarlatanie? Comentariul care însoţeşte imaginile se menţine în limite rezonabile, neutre. Alegerea e a spectatorului la urma urmei. Ce aplaudăm aici? Inventivitatea şi îndrăzneala unui farsor deghizat în artist excentric sau goana după senzaţional a mijloacelor media care ne ameţesc mereu cu şiretlicuri ieftine?