Lorna începe cu o scenă alb-negru, slow-motion, şi vădeşte un kitch consistent, ce însoţeşte deseori filmul semnat de Andrea Bernardo. Protagonista e construită după schema unei personalităţi de tip happy-go-lucky: o femeie în vârstă de 60 de ani care speră şi aspiră la o iubire de tip agape, care să-i aducă fericirea deplină. Lorna se află constant între bărbaţi, este încă îndrăgostită de fostul ei soţ, se angajează într-o relaţie la distanţă şi îşi direcţionează iubirea asupra fiului ei. Dintre toate acestea, relaţia pe care o are cu băiatul ei este cea mai palpabilă şi, fără doar şi poate, cea mai sinceră. E o mamă permisivă, dar grijulie şi nu este surprinsă nici de alegerile pe care le face fiul ei în materie de relaţii amoroase. Ambii sunt prinşi în dorinţa de a iubi şi de a fi iubiţi.
Ceea ce iese în evidenţă în acest film filipinez este cromatica: un colorit cald, care duce cu gândul la pasiune, rudimentară ori erotică. Această opţiune regizorală este cât se poate de simplă, evidentă şi directă. La fel sunt toate metaforele pe care regizoarea le foloseşte pentru a crea o atmosferă tipică genului romance - opţiunea ei este de tip semnificat-semnificant, metaforă-obiect, şi nu se dezvoltă în mod inteligent. Relaţia film-literatură este şi ea prezentă în interiorul discursului cinematografic. Lorna citeşte o carte cu titlul Flames of Love, un roman de duzină, cu un titlu care denotă contrastul între viaţa ei amoroasă şi idealul spre care tinde.
Kitsch-ul e prezent în episoadele când Lorna apare ca o victimă a iubirii. În acele momente, filmul pare că se transformă într-o apologie la adresa lui Tarantino: personajele se împuşcă fără motiv, ucigând toate unul şi acelaşi sentiment, cel al iubirii.
O altă trimitere evidentă în filmul lui Bernardo este cea către In the Mood for Love. Elementele care o construiesc sunt coloana sonoră, atenţia pentru detalii şi anumite nuanţe cromatice combinate cu tehnica slow-motion. De data aceasta, trimitere e subtilă, inteligentă.
Una peste alta, discursul filmului e unul mult prea explicit şi nu conduce la empatie, o funcţie esenţială în special pentru genul romance. Poate singura scenă care atinge coarda sensibilă este cea în care Lorna, dezamăgită că bărbatul cu care era într-o relaţie la distanţă nu vine la întâlnire, plânge în braţele fiului ei.
Este de admirat jocul actoricesc realizat pe fondul acestei alegorii despre iubire. Shamaine Buencamino o interpretează bine pe femeia ajunsă la vârsta împlinirii spirituale, care caută în continuare o viaţă amoroasă. Lorna trece uşor de la fericirea simulată în faţa prietenelor la deznădejdea şi singurătatea trăite în privat. Pe deasupra, personajul ei e construit în mod rotund încă din scenariu: se autocaracterizează prin replici şi gesturi.
Nu la fel se întâmplă cu celelalte personaje, care par mai degrabă artificiale şi caricaturale. Poate doar fiul (Felix Roco) reuşeşte să portretizeze un tânăr aflat mereu în căutări, dar totuşi stăpân pe propria sa viaţă. În scena relatată mai devreme, când ea plânge în braţele fiului, el e singurul care nu joacă surpriza, ci pare obişnuit cu eşecurile Lornei în materie de amor.
Lorna e un film prizabil, în ciuda micilor sale disfuncţionalităţi. Se poate să placă mai mult celor care se află în situaţia de a empatiza cu vârsta şi contextul protagonistei.